luni, 20 decembrie 2010


Ma gandisem sa scriu nu stiu ce lucruri importante despre sfarsitul de an, despre noul an, pe care il asteptam mai bun, mai...mai...mai...mai... Pffffffffffffff! Ce rost au atatea cuvinte? Sa fim sanatosi. Atat.

joi, 16 decembrie 2010

D-ale cutremurului


Da, bine, vine maine cutremurul ala mare si fioros. Sa zicem Doamne fereste. Da' vine, conform scenariului. Romanii scapa cu viata, dar raman cu pantalonii-n vine, ca sa zic asa. Adica fara case. Milioane de romani. Hai nu milioane, sute de mii, ca sa nu zica lumea ca-s prea-prea si foarte-foarte prapastios. In fine, acum intram in subiectul asigurarii locuintelor. Cica legea obligatorie pentru toti cetatenii Romaniei - sa se asigure. Platesti nu stiu cati euroi pe an, vreo zece sau 20 sau 30. Asa, si? Sa vedem daca va fi obligatorie si invers legea asta. Adica eu, cetateanul, sunt obligat sa platesc asigurarea acum, pe timp de "pace". Dar dupa ce-o veni nenorocirea, cutremurul? Firmele de asigurare, care au incasat deja sacii cu bani de la toata tara, din afacerea asta, firmele alea vor fi obligate de cineva sa si plateasca despagubirile? Macar de te-ar despagubi cat sa-ti iei un aragz nou. Ca nu ma astept sa-mi dea bani de-o casa noua. Sa fim seriosi! Ca asa e orice afacere in Romania - cetateanul doar da, dar cand e sa ia - gata, s-a inchis pravalia, veniti alta data! Plus de asta, ma intreb asa. Sute de mii de sinistrati de pe urma unui cutremur devastator. Va dati seama ce cozi vor fi la firmele de asigurare? Cine o sa ia primul asigurarea? Se va striga dupa catalog, in ordinea alfabetului, in ordinea inscrierii la asigurare - unii cu polite mai vechi ies in fata, altii mai in spate, ca-s mai noi? Sau se va merge dupa "sistemul" romanesc? Adica smecherii in fata, iau caimacul, iar restul, prostimea, la anul si la multi ani. Pana atunci, baieti, ia stati voi prin pesteri, prin copaci, pe sub poduri, in corturi. Da, da, iata cea mai buna "asigurare" pentru romanul simplu - luati-va nenica un cort. Ca pana vine asigurarea iesiti la pensie. Dar nu la aia privata. Ca daca o asteptati p-aia, sunteti fraieri. Ca de fraieri au fost luati romanii si cu afacerea pensiilor private. Adica cotizezi o viata pentru praful de pe toba. Cam asta e cu asigurarile. Nu mai zic ca venise unul o data la mine acasa, d-asta care da cu gura, de la o firma de asigurare, care incerca sa ma imbrobodeasca, sa dau bani la firma lui, imi facea el calculul - cati bani imi raman mie din venitul lunar, ca-mi ramane un surplus, ia sa-mi fac eu asigurare de viata, de moarte, de ras si de plans. Si mai tarziu m-a pufnit chiar rasul, cand am aflat de respectivul ca-si joaca banii la poker, barbut si alte d-alea. Dar ma invata pe mine cum sa-mi administrez banii. Halal!

miercuri, 8 decembrie 2010

Unde mai sunt cei sapte ani de-acasa? Mai exista cu adevarat? Sau a ramas doar o vorba-n vant? Pentru ca de prea multe ori ne miram - de ce tinerii sunt tot mai lipsiti de educatie, de bun-simt? Da, dar cine sa le dea educatie? In primii sapte ani de viata. Cei mai importanti in formarea caracterului unui om. N-o spun eu. Am auzit de la specialisti. Am vazut de curand un documentar occidental in care se arata ca perioada optima pentru alaptat n-ar fi de cateva luni sau un an, ci mult mai lunga, mergand pana la trei-patru ani. Asa arata studiile unor cercetatori care incearca sa demonstreze cat de importanta e legatura mama-copil, in primii ani de viata ai copilului. Si ca alaptatul nu se rezuma doar la ideea de baza, cea de hrana, ci mai e si o modalitate de apropiere sufleteasca. Ceva ce s-a pierdut, cu timpul, din cauza civilizatiei. Alte studii critica tendinta societatii moderne de a crea copiilor responsabilitati de la o varsta tot mai frageda - au program la cresa, la gradinita. Iar la gradinita studiaza tot felul de materii, pana si limbi straine sau calculator. Apropo de calculator, pedagogii recomanda parintilor sa le ofere copiilor un computer abia dupa clasa a IV-a, pentru ca pana atunci pustanii sa se "lipeasca" de carti, de citit, de scris. Dar iata ca insusi sistemul de invatamat din Romania, cel putin, isi incalca propriul principiu, introducand lectiile de calculator de la grupa mijlocie a gradinitei. Ajungem, in sfarsit, la cea mai noua problema la noi - mamele sa stea cu copiii lor doar un an, apoi sa se intoarca la munca. Oare un an e suficient pentru cresterea si educatia copilului? De ce nu sase luni, trei luni? Sau de ce n-ar fi copiii transferati din maternitate direct la cresa, fara sa mai treaca pe acasa, pentru ca parintii sa-si indeplineasca la capacitate maxima sarcinile de serviciu, fara ca niste "amanunte", precum copiii lor, sa le distraga atentia?! Iata ce se intampla cand oamenii nu mai sunt tratati decat ca niste cifre, ca statistici. De niste functionari guvernamentali pe care i-as intreba - voi aveti copii? Sau voi ati fost crescuti doar intre zidurile reci ale creselor? Fara suflet suntem tratati cu totii. Doar prin prisma banilor. Nu avem fonduri pentru alocatia de crestere a copilului. Nu putem plati mamele doi ani, sa stea cu copiii lor. Se taie tot, tot - salarii, pensii. Ni se va taia si viata. Mai putine guri de hranit, nu?...

miercuri, 1 decembrie 2010

Cat de buna e Romania cu noi sau cat de buni suntem noi cu ea? E o relatie de prietenie sau cele doua parti - poporul si tara - mai degraba se suporta, la limita dusmaniei? Romanii se plang de tara. Cel putin azi. Macar ei au gura si pot vorbi. Dar tara, ca o entitate din care se poate intelege pamantul ori sufletul natiunii, ea se poate plange de popor? Oamenii spun asa - ca tara nu le da pe cat ar vrea sau ar avea ei nevoie. Dar si tara, la randul ei, ar putea spune ca nu se alege cu prea multe de la poporul ei. Oare de cand a inceput sa scartaie relatia asta intre popor si tara? Pentru ca daca stam si ne uitam la scenele de lupta din urma cu sute de ani, vedem ca poporul iesea la razboi ori de cate ori tara era in primejdie. Acelasi popor lucra cu spor, in timp de pace, pentru ca tara sa se dezvolte si sa fie tot mai frumoasa. Atunci se putea spune ca era o relatie de prietenie intre popor si tara. De dragoste chiar. Ceea ce unii defineau drept patriotism. Asa cum erau sentimentele romanilor fata de tara lor. Pe cand azi a devenit desuet sa spui ca esti patriot. De parca rusinea ar trebui sa ti se intipareasca pe frunte, daca afirmi ca-ti iubesti tara. Cel putin sa rostesti asta doar in gand, ca sa nu te faci de ocara! Mult mai "cool" e sa spui ce bine e la altii, in alte tari, cum traiesc ei, ce sosele au, ce traditii, ce gandire, ce organizare, ce pensii, ce salarii, ce vacante, ce paduri. La noi totul e varza. Da, da, varza pare a fi acum principalul fel de "mancare" inghitit de romani. Si nu numai din cauza lipsei de bani, dar mai ales de la speranta moarta si ingropata. Sau cel putin lasata pe marginea gropii, in speranta unora la invierea din cel de-al doisprezecele ceas. Asta s-ar traduce si prin mintea romanului de pe urma. De a-si redescoperi tara. Si a o iubi. Din nou. Probabil ca poporul si tara ar trebui sa fie una si aceeasi forma. Asa ar fi normal. Poate ca tocmai de la despartirea asta - eu sunt eu, tara e altceva - vine si felul in care o ducem in ziua de azi. Fiecare pentru el. Fiecare in patratica lui. Cine se mai gandeste la binele comunitatii, al tarii? A fost oare ziua romanilor pe 1 decembrie? Sau doar a tarii? Nu mi s-a parut ca lumea ar fi sarit in sus de bucurie, in prima zi a lui decembrie, macar în 2010. Ca si in anii anteriori. Unii compatrioti de-ai nostri s-au limitat la imbranceli pentru un carton cu mici sau cu fripturi, asezonate cu aburindele pahare cu vin sau tuica. Ceilalti au fost inchisi in casa de frig si lapovita. In patratica lor. Fiecare cu a lui. Dar tara? Ea in ce patratica a incaput?...

duminică, 21 noiembrie 2010

Ce mai e de spus intr-o tara ca Romania, unde artistii sunt adusi in pragul disperarii, iar cei cu nervii slabi ajung sa-si puna capat zilelor? Ce mai e de spus intr-o tara in care bandele mafiote fac legea, si-au impartit teritoriile pe care le stapanesc in fiecare oras, in fiecare sat. Ce mai e de spus intr-o tara in care coruptia a ajuns litera de lege, si nu mai poti prinde un post, nu mai poti avea o cariera, daca nu lasi de-o parte profesionalismul si accepti compromisul? Ce mai e de spus intr-o tara in care ajung sefi tot felul de trepadusi, doar pentru ca au dus tava la partid, au pupat in fund pe cine trebuie si cand trebuie, iar apoi pupincuristii se aleg cu cate un ciolan? Si mai au si pretentia sa fie considerati profesionisti! Ce mai e de spus intr-o tara in care calitatea invatamantului e la pamant, iar profesorii nu fac nimic la clasa, obligandu-si elevii sa vina la meditatii particulare? Sau vezi profesori care le spun copiilor la clasa - cine intelege lectia, bine, cine nu, treaba lui. Ce mai e de spus intr-o tara in care politicienii si mafiotii fac parte din aceeasi gasca, pentru ca de partide politice - sa fim seriosi! - nu poate fi vorba la noi. Romania e doar teritoriul bandelor mafiote, in care intri ca sa te faci bogat peste noapte sau daca esti cinstit stai de-o parte si rabzi de foame. Sau te sinucizi...

Ferice de cei care au plecat din tara asta!

luni, 1 noiembrie 2010

E ceva sa scrii din suflet. Sa simti ca traiesti acolo. In ceea ce tu simti. Si scrii. Si povestesti. Da, e aerul pe care il respiri. Oamenii pe care-i intalnesti. Iarba pe care o calci. Trecutul si prezentul. Si poate chiar si viitorul. Daca ar fi un viitor pe care sa-l putem reproduce pe hartie. Imi amintesc cu placere de locurile pe care le-am vazut si de oamenii pe care i-am cunoscut. Imi amintesc de ceea ce am simtit. O sa ma repet poate cat o fi sa exist. Ca nimic nu se poate face fara sa simti. Sa te simti. Sa scrii reportaj. Nu vreau sa intru in definitii scortoase. Reportajul se simte. La fata locului. E ca si cum ai trai printre acei oameni. Ai vedea ca ei si ai trai ca ei. Sa te duci si sa te asezi langa ei. Sa vezi ce fac, cum fac, de ce fac. Imi vin in minte acum toate locurile in care am fost. E o avalansa de simturi si de amintiri. Si regretul ca totul trece atat de repede. Mult prea repede. Si se termina. Oamenii aceia mai sunt inca acolo. Nu s-a schimbat poate nimic. Dupa ce-am plecat eu de la ei. Si-au reluat obiceiurile, si temerile, si nazuintele. Dar probabil ca nu de ei mi-e dor, ci de sentimentele mele, de cel care eram eu atunci. Cand am fost la ei, cand am simtit tot ce-am simtit, cand am scris. Mai greu, mai usor. Dar am scris. Am scris. Pentru ca asta stiu si-mi place sa fac. Atat. Cat voi mai putea...

miercuri, 27 octombrie 2010

Mai intai te intrebi de ce vrei sa fii director. Ei na!

Pe urma trebuie sa-ti propui sa faci ceva, ca sef. Hai nu zau?!

Dupa aceea te gandesti cat vei rezista in fotoliu. E-te fleosc!

Cineva o sa te chestioneze de ce n-ai rezolvat problemele. Da, da...

Altul iti va cere demisia. Sa mori tu?

Sindicatele vor veni peste tine sa te scoata din functie. Sictir!

Partidul care ti-a dat ciolanu' te mangaie pe cap. Saru'mana sefu'!

marți, 26 octombrie 2010

Dincolo de partide, de manevre, de declaratii belicoase, un lucru e clar - romanii s-au saturat sa traiasca prost! Asta ar spune cineva azi, daca ar vedea mii de oameni in strada, strigand ca nu mai vor sa le fie foame, sa le fie teama, sa le fie frig. Dar oare chiar s-au saturat romanii de toate astea? Oare chiar ne-am trezit sau ne vom trezi vreodata? A cata oara in istoria noastra maraim la puternicii zilei si spunem ca ne-am saturat? A cata oara spunem ca de maine vrem sa ne fie mai bine? Si nu ne e. Apoi ne trece cheful de "zbenguiala" pe strazi. Zise revolutii, revolte, rascoale. Ca sa ajungem de unde am plecat. In mizerie si desfranarea mintii, ametite de frica, si foame, si frig. Si atunci?...

luni, 18 octombrie 2010

Sperante si hartii

Cu ani in urma, vedeai la televizor, auzeai la radio, ti se spunea in toate formele posibile. Era un slogan. Acelasi. O poveste, cica de succes. Era ceva de genul asta - mai romani, voi ati trait toata viata ca niste amarati. Pe timpul comunismului stateati in cutii de chibrituri, in blocuri. N-aveati masina. Nu plecati in strainatate, in vacante. Nu aveati in casa televizoare sofisticate, aparatura de tot felul. Eeeeee, dar uite, mai nene, ca a venit capitalismul cel fericit. A venit el si in Romania, saracuta de ea! Si acum aveti posibilitatea, peste noapte, sa le dobanditi pe toate. Sa va razbunati pe trecut. Imediat! Si masina, si viloi, si mobila scumpa, si electrocasnice ultimul racnet. Tot ce va pofteste inimioara. Si mai era un slogan care-l insotea pe primul. Zicea cam asa - bai frate, esti tanar, de ce sa muncesti toata viata ca sa ai o masina bengoasa, un viloi, sa strangi bani pentru vacante exotice. Totul se poate rezolva acum, pe loc. Pe loc!

Dar cum era cu povestea asta? Erai tu, cetateanul ametit, intr-o mare dilema. Ce sa fac, cum sa fac? Sa am de toate, repede. Sa ma razbun si pe trecut, daca sunt deja la jumatatea vietii. Sau daca sunt tanar sa nu mai fac ce-au facut parintii mei, de-au muncit o viata pentru o masina sau pentru o casa. Nuuuuu! Totul acum, sa am acum. Dar cum? Ei bine, dupa ce ti se inoculau scenariile astea in creier, ti se prezenta (pam-pam-pam) cu mare pompa si rezolvarea. Si-ti aparea in fata sediul unei banci. Oricare. Banca sa fie. Te duceai acolo si luai un credit. Credit! Asta era rezolvarea. Creditul. Doreai o casa? Credit. Doreai o masina? Credit? Doreai un aspirator, o combina muzicala, o vacanta in tari exotice? Credit! Doreai sa te simti boier, macar pentru o zi? Credit. Da, macar pentru o zi. Chiar pentru o zi. Ca dupa aia venea scadenta. Cand incepeai sa platesti ratele la banca. Si dobanzi uriase. Si comisioane cu nemiluita. Pentru ce toate astea? Pentru iluzia care li s-a creat romanilor. Ca pot fi boieri. Pentru o zi. Ca pot sa pacaleasca viata. Sa aiba imediat totul. Totul!

Sigur ca nu vedeai decat prea tarziu si reversul medaliei. Ratele pe care va trebui sa le platesti in urmatorii 20-30 de ani. Va aduceti aminte ca la un moment dat se spunea chiar ca ar putea aparea creditul pe mai multe generatii? Adica luai acum gogoloiul de bani, cateva sute de mii de euro, pe care urma sa-l restitui - gogoloiul, zic - cu tot cu dobanzi si comisioane, toata viata ta. Si sa mai plateasca si copiii tai. Poate si nepotii.

Parerea mea este ca statul roman are o mare responsabilitate in ceea ce se intampla azi. Faptul ca sute de mii de romani s-au lacomit si au luat credite uriase, ca au fost incurajati sa bage mana pana la cot in borcanul cu miere. Dar o miere amara! Si azi ce se intampla? Mii si mii de oameni isi pierd bunurile, casele, masinile, pentru ca nu le mai pot plati. Pentru ca le-a scazut drastic salariul. Altii au ramas someri. Nu mai sunt boierii de altadata! S-au trezit din vis.

As fi vrut sa vad un guvern - sau niste guverne - in Romania, dupa 1990, care sa le spuna romanilor asa : mai romani, puneti mana si munciti, acumulati capital, deschideti-va afaceri. In diverse domenii. Afaceri mai mici, mai mari. Fiecare dupa cum il duce capul. Sau pregatiti-va in domenii de varf, sa va angajati la companii de top, cu salarii mari. Cu adevarat mari. Si cu banii astfel obtinuti, dupa ani de munca si de pus "malai" la saltea, abia apoi sa va luati ce va pofteste inima. Si masina, si casa, si vacante exotice. Nu va ingramaditi, ca fraierii, la credite, sa imbogatiti bancile! Sigur, noi, romanii, ar fi trebuit sa avem o tara cu adevarat libera, cu o legislatie simpla si eficienta, cu taxe mici, fara birocratie, ca in acest fel energiile acestui popor sa se descatuseze cu adevarat. Si oamenii sa inceapa sa produca. Sa se dezvolte capitalul. Sa se nasca si sa se raspandeasca adevarata clasa de mijloc. Oameni care sa stea pe picioarele lor si sa-si faca o viata buna din buzunarul lor. Nu din credite. Oare e normal sa-ti iei televizor pe credit? E un exemplu. Din multe altele. Nu mai zic de cei care isi plateau intretinerea la bloc sau isi luau mancare pe credit.

Azi se vorbeste de un alt slogan - 20 de ani pierduti. De la revolutie incoace. Din pacate, e adevarat. Pierduti. Pierduti in iluzia ca traim bine. Si dupa toata aceasta iluzie, care ne-a dat viata peste cap si ne-a facut sa alergam dupa cai verzi pe pereti, am ramas tot in cutiile noastre de chibrituri, in blocurile comuniste. Si tot cu buzunarele goale. Si am mai ramas cu ceva, de care speram sa scapam in 1989. Cu mahnirea din suflet. De-asta sunt atatia oameni care au uitat sa zambeasca. Macar sa zambeasca. Ne-am intors de unde am plecat in 1990. La sperante. Speram ca viitorul sa fie mai bun. Nicio certitudine. Doar sperante. Traim mereu cu gandul ca maine va fi mai bine. Si acel maine vine tot mohorat, ca si ziua de azi. E bine macar sa ai sperante. Inca e bine si asa. Pentru unii s-a inchis pana si robinetul sperantei. Oameni care ajung sa-si puna capat zilelor, din cauza ca nu mai au cum sa-si plateasca datoriile.

Ziceam de buzunarele goale? Am gresit. Nu sunt goale. Daca bagam mana in buzunar, dam peste un vraf de hartii. Contractele pe care le-am semnat cu cativa ani in urma. Pentru credit. Credite pe care trebuie sa le platim. In urmatorii ani sau zeci de ani. Bani nu avem. Am ramas cu contractele. Sperante si hartii...

joi, 14 octombrie 2010

Nu vreau sa pup in fund

Tin minte ca m-am dus odata la un ziar si directorul de acolo, inainte sa-mi aprobe angajarea, mi-a pus o intrebare. Nu stiu daca era de incercare sau de rutina ori pur si simplu dorea sa-mi dea de inteles cum e cu “politica” ziarului. M-a intrebat direct, ca la fotbal – tu cu ce partid tii? Exact ca si cum ai intreba cu ce echipa tii. I-am raspuns, sincer, pentru ca asta e si realitatea mea – cu niciunul. E adevarat ca am mai avut de-a face cu o intrebare similara – cu ce partid tin? Dar atunci cel care ma apelase nu era director, ci om de cultura. Va las pe dumneavoastra sa alegeti ce fel de cultura – a cartofului, a verzei. Cel care m-a intrebat era actor. Nu mi s-a parut sa fie cu adevarat asa ceva, dupa felul in care vorbea si gandea. In fine. Nu inteleg nici idea asta de “a tine” cu cineva. Culmea e ca nu am fost intrebat ce ideologie imbratisez, ce idei politice. Nu, doar ce partid am la suflet. Adica, mai bine zis, ce gasca. In tara asta, oricum, nu exista ideologii. Numai gasti.

Ma intorc insa la intrebarea pe care mi-a pus-o directorul de ziar. Pentru ca de 17 ani, de cand sunt in presa, am vazut, asa cum a vazut toata lumea pana la urma, mai mult sau mai putin, fara sa fie neaparat in presa, am vazut - deci – o gramada de ziaristi care numai ziaristi nu sunt. S-au pus in realitate in slujba unor partie. A unor cercuri politice, economice. In numele vreunei ideologii, cumva? Hai sa fim seriosi! Pentru bani. Pentru avantaje de tot felul. Pentru masini, case, pentru ei si neamurile lor, pana la a saptea spita. Sigur ca atunci cand ii vezi pe la televizor mancand rahat pentru “binele” poporului, te uiti la ei si zici ca sunt ingeri cu stiloul in mana, veniti pe pamant sa imparta dreptatea, sa faca curatenie, sa dea de pamant cu jigodiile din politica, din finante, sa lupte impotriva coruptiei, a mafiei. Fara ca spectatorii, poporul, sa vada totusi, din primul moment, ce este dincolo de sticla televizorului, care este realitatea hada, aceea a unor slugoi unsurosi, care-si zic jurnalisti.

Cineva ma intreba odata – tu de ce esti asa de fraier si traiesti doar din salariu? Uite asa sunt eu, i-am raspuns. Eu sunt cu reportajele mele. Bat tara in lung si-n lat, cunosc oameni, locuri, imi rup pantofii prin toate rapele si noroaiele, ba mai era sa ma muste si un sarpe la un moment dat, o vipera cu corn. Dar asta sunt eu. Si ma simt mai bine asa. Chiar daca n-am bani, uneori nici sa trec strada. Insa nu mi-a placut niciodata sa fiu inregimentat, sa fac parte dintr-o turma, dintr-o gasca, sa ling blide, sa pup in fund, sa zic “sa traiti, sefule!”. Pentru ce, pentru o mana de arginti?

miercuri, 13 octombrie 2010

Suntem cea mai saraca tara din UE. Ura! Fratilor, macar suntem si noi primii la ceva. Noi - tu, eu, ei. Noi. Primii din coada. Tot e ceva, nu? Primii! Sa ne mai intrebam de ce? De ce suntem cei mai saraci din UE? Parca nu stim! Doar ne facem ca nu stim, nu? Sigur ca in tara asta, cand s-ar pune la modul serios o asemenea intrebare sau cel mult doua - de ce? si cine poarta raspunderea pentru situatia asta? - ai vedea o nesfarsita campie de maini intinse in toate directiile. Adica toti dau vina pe toti. Tu esti de vina, ba tu, ba tu, ba tu, ba tu. Dar pana la urma nimeni nu-si asuma vreo raspundere, nu-i asa? De vina sunt poate americanii, rusii, comunistii, fascistii, vizigotii, oricine altcineva. Am tot merge in jos pe scara istoriei, pana la maimuta care nu se transformase inca in om si traia in copaci, sa gasim acolo, in nu stiu ce pestera a preistoriei, raspunsul la aceste intrebari care se leaga de Romania de azi. Si cum nici in strafundurile timpului n-am gasi un raspuns plauzibil, ce mai putem face? Decat sa dam mai departe, spre generatiile viitoare, aceasta responsabilitate. Sa fie vinovati copiii care inca nu s-au nascut. Oricine altcineva e de vina. Pentru cum arata Romania de azi. De azi, atentie, de azi! Oricine altcineva, dar nu noi. Nu eu, nu tu, nu noi...

vineri, 1 octombrie 2010

Pietele volante


La piata. Da, la piata. Unde merge lumea sa faca cumparaturi. Care piata? Zici. Chiar asa, care piata? Mai are Bucurestiul piete? Pare ca nu. De 20 de ani incoace s-a dus o politica al naibii de “eficienta” pentru desfiintarea spatiilor, platourilor, zonelor in care se aflau piete. Erau acolo mii si mii de tarabe. Atat. Asta era piata. Unde ziceai ca te duci? La piata. Te gandeai ca te vei pierde in marea aceea de tarabe, de verdeata, printre tarani, care-si strigau marfa – hai la mere, hai la cartofi, hai la zarzavaturi, hai, hai, hai! Asta era pe vremuri. Ca nu mai e acum.


Ce sa mai fie acum? Te duci la piata si deschizi usa din termopan, mai intai. Pentru ca in spatiile altadata pline cu tarabe s-au construit cladiri. Ziduri, fiare, geamuri. In interiorul cladirilor e asa-zisa piata. Piata privata. Majoritatea pietelor bucurestene s-au privatizat. Si acolo se vinde orice. Si alimentare si nealimentare. Chinezarii, turcisme, de toate. Si la tarabe, putine, cate mai sunt, ce vezi? Marfa, tot de import. Normal. Cartofi, zarzavaturi, fructe. De import. Iti si rad in nas vanzatorii, cand ii intrebi de marfa romaneasca. Vanzatori? Nu, termenul ideal e samsari sau speculanti sau intermediari. Ultima varianta e mai academica. Sau mafioti, cum le spun taranii autentici.



Unde-i gasesti pe taranii autentici, de ani buni incoace, unde-si vand ei marfa? Pe marginea soselelor. Se plang ca nu mai au loc in Bucuresti, in piete. Cate piete mai sunt. Nu mai au loc de mafioti. Au fost tarani batuti sau amenintati cu bataia, de-a lungul timpului. Daca veneau in Capitala si doreau sa-si vanda ei marfa. Nu, nu asa mergea treaba postdecembrista. Se schimbase “legea”. Aia nescrisa, a pseudopietelor pe care le are Bucurestiul, cel de dupa 1990. Acum nu taranul trebuie sa-si vanda marfa. El trebuie s-o dea la “mafiot”, s-o vanda el, la suprapret, evident. Cam asta-i situatia. Cunoscuta de ani de zile. De toata lumea. Si de oamenii simpli, si de autoritati. De toti.



Ce s-a facut, in schimb? S-a inventat o struto-camila. Au zis autoritatile Bucurestiului. Cica sa-i aduca pe taranii autentici in Capitala, sa-si vanda marfa. Unde? Struto-camila se numeste piata volanta. Adica faci niste tarabe, din lemn, din metal, din ceva, si le trantesti pe unde apuci, pe marginea bulevardelor. Si ii aduci acolo pe tarani. Cu marfa lor. Pe marginea bulevardelor. Unde nu e vad comercial. Dar nu conteaza. S-a bifat o “realizare” importanta a “desteptilor” de primari ai Bucurestiului. Cica au reusit ei sa revigoreze taranii autentici. Bucurestenii gasesc marfa romaneasca. Unde? Pe marginea bulevardelor? Sau in fata la Academia Militara. Frumos! Strici fasonul unei cladiri de onoare a statului roman – Academia Militara! – cu tarabe. Cum ar fi sa pui la Londra tarabe in fata palatului reginei?! Dar la noi se poate.



Dar ma intreb asa. Ca prostul, intrebare retorica. Daca tot vor primarii nostri sa-i aduca pe taranii autentici in Bucuresti, de ce nu-i duc acolo unde ar trebui sa stea acei tarani – in pietele adevarate ale Capitalei? Nu se poate, nu-i asa? Normal. Cum sa dai mafia la o parte din piete? Cum sa demolezi toate magaoaiele din beton si sticla care au ocupat vechile zone numite piete? Cum sa deranjezi niste interese? Interese care merg pana sus. Sus de tot! Si atunci e mai simplu cu struto-camila, nu? Ca noi, oamenii simpli, ce suntem? Cum suntem vazuti de conducatorii nostril? Ca niste fazani…

miercuri, 29 septembrie 2010

Primul impuls pe care-l am e sa zic ceva de genul - asa-mi vine sa dau de pamant cu totul! Cand aud de oameni tineri care se lupta cu boala secolului - cancerul. Te intrebi, pana la urma, ce mai e si viata asta? Parca ai fi o frunza-n vant, pe bune! Facem, dregem, ne zbatem, e adevarat ca macar lasam ceva in urma nostra. Dar totusi... Parca ne topim prea usor. Parca suntem invinsi prea usor. Ne credem tari, dar suntem atat de slabi.

Azi am aflat de exploratorul roman Alin Totrean. Un mail trimis de la redactia "Terra Magazin", unde lucreaza omul de numai 42 de ani, m-a anuntat ca tanarul se lupta cu o forma de cancer, dupa ce initial i se extirpase o tumara la bratul drept. Pe urma i s-a pus diagnosticul de cancer al tesuturilor moi. Vor urma tratamente de radioterapie, apoi sedinte de chimioterapie.

Am scris si eu despre acest om, cand era in Australia, in mijlocul unui desert de mii de kilometri, pe care dorea sa-l traverseze. Are o biografie de-a dreptul impresionanta - primul roman care a facut o expeditie in Mongolia, primul roman care a traversat desertul Atacama, si tot primul roman care a facut o expeditie solitara in pustietatile Australiei. Are la activ, in propria lui tara, 24 de ani de turism montan, dar si 18 ani de speologie.

Poate sa para ciudat, dar nu l-am cunoscut pe acest om niciodata. Am scris de el, dar documentarea mi-am facut-o prin telefon si mail. Am scris de el cand exploratorul se afla deja in Australia. Si mi se parea extraordinar ce face. Intr-o lume invatata sa-si frece fundul de scaunul de la birou, sa mearga numai cu masina, cu autobuzul, cu avionul, cu trenul - ei bine, o lume care parca si-a uitat propriile-i picioare - iata ca in marea asta de sedentarism e un om care merge pe jos, de unul singur, mii de kilometri. Ce poate fi mai frumos?! Zic eu asa, ca altii m-ar califica si pe mine drept nebun. Cum probabil ca multi au spus si de calatorul Alin.

Cand tot pleci spre zari greu de atins, te gandesti ca a doua zi trebuie sa continui. Pentru ca urmele pasilor tai te asteapta, sa duci mai departe calea deja inceputa. Sa speram ca Alin se va intoarce la urmele pasilor lui. Sanatate!
Despre aplaudaci


Imi amintesc. Prin anii '80. Cand eram dusi cu totii pe stadioane. Aplaudacii - sa scandam numele conducatorului iubit. Faceam repetitii. In timpul spectacolului, pe stadionul national, umblau securistii printre noi. Cu figuri incruntate. Imbracati in pelerine negre. Si tipau. La noi. "Mai cu viata, mai tare!", ne amenintau cu pumnul. Sa batem mai tare din palme, sa scandam mai cu forta numele "iubitului". Imediat cum conducatorul sfarsea o fraza din discurs, securistii ne faceau semn - sa aplaudam, sa scandam. As fi vrut atunci sa se intample ceva. O forta nevazuta sa dea de pamant cu securistul care se uita la noi cu ochi sadici. Care ne mai si injura, daca nu faceam cum zicea el.

Credeam ca epoca aplaudacilor s-a sfarsit. Ca dupa revolutie n-o sa mai vina nimeni sa ne impuna sa aplaudam. N-o sa ne mai dea nimeni "tonul" la scandari. N-o sa mai existe aplauze prefabricate. Dar m-am inselat. Exista. De data asta, aplaudacul a devenit meserias. Iar in locul fostilor securisti sunt acum altii, nu stiu exact ce menire au - regizori de platou sau altceva. Nu conteaza. Asta se intampla la unele emisiuni televizate. Tot mai multe. Emisiuni - chipurile! - de divertisment. La care participa si publicul. Asa-zis public. In realitate, aplaudaci. Oameni care primesc o suma de bani. Pentru aplauzele lor. Uite ca ceva tot s-a schimbat - inainte de '89 aplaudai pe gratis, acum o faci pe bani.

Ma intreb de unde moda emisiunilor romanesti cu aplaudaci. Sa fie doar un concept occidental? Ca si acolo se fac emisiuni cu public. Televiziunile noastre au importat oricum hectare intregi de formate de emsiuni, de 20 de ani incoace. Sunt curios ce fac pana la urma "profesionistii" de televiziune de la noi, in afara de a da copy/paste dupa formate din strainatate. Unde e conceptia autohtona, unde e originalitatea? Pe de alta parte, imi pun si altfel intrebarea - daca nu cumva aplaudacul roman n-a fost importat, ci este o prelungire a "epocii de aur", a stadioanelor pline cu aplauze si urale, din anii 80. Asa cum aplaudacii de atunci primeau ordin de scandare, asa e si acum. S-au schimbat doar "regizorii" - cei dinainte purtau pelerine negre. Si aveau ochi albastri. Sper ca regizorii de aplauze de azi si-au schimbat macar "parul"...

luni, 20 septembrie 2010

Cateva sute de kilometri au calatorit, pana la Bucuresti, cele 24 de intrebari pe care le-am primit tocmai din Husi, de la Alina Darie. Gazetar. Si prieten. Ea se autodefineste gazetar indaratnic. Eu...nu stiu cum sa ma prezint. Inca. Dar asta nu ne-a impiedicat sa vorbim la concret, pe virtuala cale a Internetului, despre viata si meserie.




Alina Darie : Cand cineva ma intreaba cine sunt, cu ce ma ocup, pentru o fractiune de secunda am o problema: ce sa-i spun in doar doua cuvinte, ca sa stie exact cu cine dialogheaza. Ti se intampla si tie?




Dan Gheorghe : adevarat, si mie mi se intampla asta. nu-mi gasesc cele mai bune cuvinte ca sa ma definesc. as spune ca sunt ziarist. ca fac meseria asta de vreo 17 ani. ca imi place reportajul. ca imi place presa scrisa. nu si televiziunea, ca acolo sunt prea multe sabloane. imi place sa cunosc oameni. sa vorbesc cu ei, sa invat de la ei. si imi plac mai ales oamenii simpli. nesofisticati. care spun lucrurilor pe nume. care stiu sa te priveasca in ochi. si mai ales imi plac oamenii care nu vorbesc mult.



Alina Darie : Vezi, deja ai spus o multime de cuvinte. Asta ma face sa cred ca sunt oameni (suntem oameni) care nu incap in doar doua cuvinte. Ma uit la raspuns si vad ca te-ai contrazis din capul locului: "imi place sa cunosc oameni. sa vorbesc cu ei"...dupa care spui "si mai ales imi plac oamenii care nu vorbesc mult". Ne explici contradictia asta care mie imi lasa o nunata destul de interesanta asupra interlocutorului?



Dan Gheorghe : pai cred ca e simplu. nu-mi plac laudarosii. nu-mi plac cei care vor sa iasa in fata cu lucruri care sa epateze. mai degraba vreau sa ascult oameni care vorbesc la obiect despre munca lor. despre viata lor. fara artificii de exprimare. vreau sa vad naturaletea. nu sa fiu bombardat cu sabloane.




Alina Darie : Sa zicem. Eu nu sunt foarte convinsa ca toti cei care vorbesc mult, vorbesc numai despre calitatile lor. Dar ca veni vorba, care este calitatea ta pe care ai tine neaparat sa o aiba si copiii tai? Si de ce?



Dan Gheorghe : grea intrebare, sa stii. nu cred ca se poate vorbi aici de o mostenire. fiecare are personalitatea lui. mai degraba as spune ca fiul meu sa nu ma mosteneasca. am destule defecte. as vrea sa fie mai bun ca mine. poate ca un singur lucru l-ar putea avea de la mine - incapatanarea de a-si duce la capat un proiect. si de a face ce-i place. mie imi place sa scriu. si din asta traiesc. asta mi-am propus de cand aveam 16 ani. tin minte ca ieri. stateam la birou, in camera mea, aveam un caiet in fata, ma apucasem sa scriu o povestioara, iar atunci mi-a rasarit in minte gandul de a trai din scris.



Alina Darie : Ce fel de ziarist esti, Dan Gheorghe? Dar raspunde ca si cum ai avea in fata o oglinda mare, iar tu ai fi singur intr-o incapere cu peretii albi.



Dan Gheorghe : imi place, in primul rand, sa simt. atmosfera, oamenii. totul. mai intai sa simt. apoi sa vorbesc. sa pun intrebari. pentru reportaj e foarte important sa simti. nu numai sa relatezi faptele. reportajul mai e si experienta personala. te implici in ceea ce faci. am trecut prin asemenea situatii, am stat in mijlocul oamenilor despre care urma sa scriu. am dormit in cort, in pestera, am mers prin munti, prin sate izolate, am intrat in noroaie pana la genunchi. dar am avut satisfactia de-a afla nu numai informatii, ci de-a cunoaste si destine.




Alina Darie : Uite, eu am avut intotdeuna o problema in viata cu aparentele. Din sutele de oameni cu care ma inconjor, cred ca mai putin de 2% imi lasa impresia ca imi pricep firea. Iar asta nu ma suparara decat rar. Ba ma amuza sa aud ca sunt periculoasa, cand eu lacrimez la finalul filmului meu preferat "Avionul Condamnatilor". Si, culmea, ma si plictiseste gandul ca trebuie sa le arat cum sunt de fapt. Tu cum te intelegi cu cei care.... nu te inteleg?




Dan Gheorghe : cred ca aici raspunsul e foarte scurt - nu ma dau peste cap sa fac pe cineva sa ma inteleaga. daca ma percepe intr-un fel sau altul, e treaba lui. eu imi vad de treaba mea. e mai simplu asa. oricum, oamenii te percep si in functie de educatia lor, de prejudecatile lor. te trec prin acele filtre ale lor. filtre pe care eu nu le pot schimba.



Alina Darie : Anterior te-am intrebat ce fel de ziarist esti si, in loc de raspunsul direct, ai ales un...subterfugiu: sa te descrii, ca din asta lumea sa inteleaga ce vrea. Pe mine nu ma pacalesti, ca sunt batranica. Repet, tu ce fel de ziarist esti? Da-ti singur o nota, un calificativ. Te feresti sa te lauzi? Ia exemplu de la mine: eu ma cred un ziarist bun. Poate prea lenes pentru cate calitati mi-a dat Cel de Sus. Tu cum te crezi, in comparatie cu... cat ai primit la nastere?



Dan Gheorghe : nota? am auzit profesori care spun ca nota zece e pentru dumnezeu. deci zece sigur nu merit. poate opt, cel mult. uite ca la note nu m-am gandit. uneori n-am inspiratie. alteori e prea multa. scrisul imi da totusi o stare de bine. cand ma apuc de scris uit de tot. si de toate. in rest, cititorii sa ma judece. unii m-au injurat, altii m-au aplaudat. sunt bune si unele, si altele. mai ales cele rele, ca te trezesc la realitate, daca te crezi prea bun.



Alina Darie : Daca ai avea o luna libera, libera, iar telefonul ti s-ar strica in mod iremediabil. N-ai sti numerele nimanui pe de rost si ti-ai da seama ca nu e tocmai rau acest lucru. Ce-ai face cu cele 30 de zile?



Dan Gheorghe : as opri timpul in loc. iar fiecare zi sa fie alte 30. zic si eu acum, asa. sincer? as calatori. ma gandeam sa ma duc in cate un loc si sa stau acolo. cateva zile. apoi sa plec. in alt loc. si tot asa. sa cunosc oameni, sa vorbesc vrute si nevrute. nimic spectaculos n-as face. dar cred ca nici nu trebuie sa-ti programezi ceva spectaculos. pentru ca vine de la sine. te ia prin surprindere spectaculosul. asa e mai frumos. a, si as mai face ceva - castele de nisip. si un baraj din pamant, pe un izvor. cam atat.



Alina Darie : Ce mult ne deosebim! Eu l-as bate pe acela care mi-ar da 30 de zile libere! N-am avut un concediu in ultimii 10 ani si insasi ideea de "zi libera" imi vine ca o povara. N-as sti sa fac altceva decat sa ajung la birou, pe la 8, sa beau cana mea mare cu cafea, cat rasfoiesc netul, sa ma apuc de scris, de vorbit, de urmarit cu ochii lumea, in mersul ei leganat catre nicaieri. A avea zile libere inseamna a ma plictisi. Nu vreau sa vad locuri noi si nu vreau sa caut nimic in alta parte, daca tot ce iubesc eu mai mult si mai mult pe lume e la Husi. Pentru tine, Dan Gheorghe, unde se afla pe pamant, ce iubesti tu acum mai mult si mai mult?



Dan Gheorghe : am fost plecat opt zile in munti, cu cortul, pentru un material, in busteni, pe valea cerbului. in ultima noapte petrecuta acolo am visat ca dormeam acasa, in patul meu. e clar ca acasa mi-e cel mai bine. langa familia mea. langa rares al meu. si langa nevasta-mea. am un baiat de milioane!



Alina Darie : Frumos si adevarat! Eu, dincolo de universul familiei mele, ma simt cel mai prost si mai inutil personaj de pe pamant. Acasa, seara, in jurul mesei, cand mancam si radem de toate nimicurile de peste zi, noi patru suntem stapanii lumii. iar pe mine ma loveste desteptaciunea suprema pe loc . Ce reprezinta familia pentru tine, in sensul unitar al cuvantului?



Dan Gheorghe : iarasi o intrebare grea. si usoara, in acelasi timp. familia. e acolo unde te simti cel mai bine. unii ar spune ca e locul in care iti dai masca jos. masca pe care o porti pe strada. si esti tu insuti. macar eu m-am scutit de o munca inutila - nu port masca. niciunde. asa ca n-am ce sa dau jos. familia iti da de toate - bucurii, fericire, nervi, de toate. nu asa e viata?



Alina Darie : Iti da, dar iti si cere, nu? Tie ce iti cere familia ta, iar tu crezi ca nu poti oferi, pe cat ai vrea? Ca asa e viata, vorba ta, nu te lasa sa faci totul dupa cum ti-ai notat pe coltul biroului...



Dan Gheorghe : cred ca de multe ori nu ma pot oferi pe mine insumi. sunt plin de ganduri. uneori nu ma inteleg nici eu pe mine. cred ca sunt greu de suportat, asta e clar.



Alina Darie : Stii, daca eu ma uit acum pe geam, vad afara, printre frunzele acestei toamne, un strop din iubirea pe care eu o simt cuibarita la mine-n piept, ca o ciudata. Despre iubire eu am o parere foarte frumoasa, intotdeuna cu ochi albastri. Nu cred ca iubirea e un joc, ci un fel de umbra, care te ajunge sau nu, in cele mai bizare momente. Ai vrea s-o alungi, dar ea nu asculta de tine. Ai vrea s-o chemi, dar ea e hat, departe. Rasare de nicaieri si tot acolo se intoarce, daca nu-i mai place de tine. Tu cum te intelegi cu... umbra asta?



Dan Gheorghe : umbra aceea este asa cum o facem noi. daca esti fericit sau nefericit, la fel ti-e si umbra. ca si cum trupul ti-ar sta drept sau cocarjat. umbra descrie cu fidelitate linia trupului. probabil ca umbra aceea de care vorbesti tu, ca o iubire, descrie alte linii, cele sufletesti. nefericit fiind, e mai palida umbra. fericit - e mai consistenta, mai luminoasa. eu am trecut prin toate starile posibile. dar umbra nu s-a topit niciodata. ar fi insemnat sa am numai gheata in suflet. si n-am avut doar gheata, din fericire!




Alina Darie : Se spune ca barbatii nu plang niciodata. Dar cum eu, in mare parte din timp, cred ca oamenii sunt pur si simplu oameni, in afara criteriilor legate de gen, te intreb: omul Dan plange?



Dan Gheorghe : trebuie sa ai curaj sa plangi de fata cu altii. si eu n-am acest curaj. insa am plans. dar numai cand eram singur.



Alina Darie : Spune-mi ce inseamna pentru tine o femeie anume? Cea care te completeaza, cea care te incalzeste si care stie sa taca atunci cand gandurile tale vorbesc. Cea la care te-ai intoarce oricand, oricum, cea pe care o visezi si care nu seamana cu alte femei. Nu o numi, doar vorbeste despre ea.




Dan Gheorghe : acea femeie este ileana cosanzeana din gandurile oricarui barbat, nu? asa cum orice femeie viseaza la fat-frumosul ei. in realitate, lucrurile sunt mai complicate. sau par complicate. ma gandeam daca exista casnicia perfecta. evident ca nu. ar fi un non-sens. oamenii nu sunt perfecti, deci nici ce fac ei nu e perfect. asa ca nici ileana cosanzeana nu exista. si nici fat-frumos. un lucru este insa clar - partenerul iti raspunde dupa cum si tu te comporti cu el. sa am pretentii la cosanzeana? sa existe pentru mine? ma indoiesc, atata timp cat eu nu sunt in stare sa fiu fat-frumos!



Alina Darie : Ce chestie! Mie, daca mi-ar fi cerut cineva sa vorbesc despre Fat Frumosul din inima mea, nici prin gand nu mi-ar fi trecut sa aduc vorba despre perfectiune sau sa invoc cel mai sterp cuvant posibil, care sa foloseste atunci cand vine vorba de o relatie: partener. Eu as fi cazut pe ganduri, as fi zambit si, cu ochii impaienjeniti, ti-as fi spus ca EL-ul meu inseamna pentru mine locul cel sigur de pe lume si pieptul cel mai cald si bratele cele mai invaluitoare, mai stranse, mai dorite. Dar, vezi, de aceea e frumos sa dialoghezi, ca inveti idei noi, despre aceleasi lucruri. Imi pari un om prea sensibil pentru lumea asta, e o aparenta sau o realitate?




Dan Gheorghe : incerc chiar si la varsta asta, la 42 de ani, sa ma definesc. nu sunt sigur ca reusesc. e o lume care de multe ori ma sperie. alteori ma surprinde. dar la fel de mult e si frumoasa. depinde de oamenii pe care ii cunosc. pentru ca sunt fel si fel de indivizi - buni si rai. cred ca fiecare din noi ne purtam si in functie de mediul in care traim. ne pliem cumva pe acel mediu. au fost si momente in care nu aveam incredere in mine. si momente de cumpana. dar si zile cand stiam exact cine sunt si ce vreau. una peste alta, fac parte dintr-un tablou cu multa culoare.



Alina Darie : Ce teluri mai ai ca ziarist? Si intreb asta, gandind ca ai 42 de ani si o multime de ani in presa...




Dan Gheorghe : sa scriu in continuare, asta e clar. si mai sunt atat de multe locuri in care sa merg. dar asta tine si de destin. el ma va duce acolo unde nici nu ma gandesc azi. insa e clar - vreau sa scriu!



Alina Darie : Ce ai vrea sa stie oamenii despre tine si nu stiu?



Dan Gheorghe : singurele care vorbesc despre mine sunt articolele pe care le-am scris. asta pe line profesionala. personal? mi-am dorit foarte mult copilul pe care il am. il iubesc enorm. si ma rog pentru el in fiecare zi, sa-i fie bine, si de acolo, de sus, sa fie mereu aparat.



Alina Darie : Ce crezi despre politica? Dar despre politicieni?




Dan Gheorghe : cred ca de la fanarioti incoace, cel putin, nu s-a schimbat nimic. avem aceleasi personaje. s-au schimbat doar hainele pe care le poarta, dupa moda fiecarei vremi. nu si caracterele. la noi se merge pe urmatoarea premiza - da-te tu la o parte, sa ma asez eu in loc tau. care pe care. l-au dat jos pe ceausescu, sa se aseze ei in palatele si-n jilturile lui, in masinile si-n avioanele lui. sa aiba ei puterea lui. si de atunci tot asa, de 20 de ani incoace. altii si altii. toti sunt o apa si-un pamant.



Alina Darie : Eu cred ca politica e utila oamenilor si, fara ea, lumea n-ar fi evoluat. Numai ca, dupa 1989, ce se petrece la nivel inalt, pe Dambovita, e un fel de sotron, nu e politica. Un fel de "Ali Baba si cei foarte multi hoti". Separat de asta, ce mai crezi despre tara noastra, Romania? Simti ceva cand canta Desteapta-te romane?



Dan Gheorghe : tara inseamna altceva decat politicienii. da, simt ceva cand se canta imnul. e ceva ce nu poate fi descris in cuvinte. simt ca sunt roman. pur si simplu.



Alina Darie : Am auzit la unii ca le e rusine sa spuna ca sunt romani. In fata unei asemenea declaratii, mi-am dat seama ca tipul care vorbeste asa ar fi in stare ca, maine, sa se jeneze si cu ma-sa. De aceea te intreb: sunt sau nu motive sa te simti rusinat ca esti roman, fie si uneori?




Dan Gheorghe : ar trebui sa avem, ca popor, curajul sa ne privim in oglinda, sa ne recunoastem defectele. si daca am face asa ceva, si mai ales daca ne-am indrepta, ar trebui sa fim mandri. nu sa ne fie rusine de noi insine.




Alina Darie : Mie imi plac oamenii buni si sinceri, imi plac oamenii care spun, cu aceeasi naturalete, vorbe ca "ma, ce prost sunt", "te iubesc", "cred in Dumnezeu", "ceapa ma'sii de treaba". Nu conteaza culoarea pielii, a hainelor, nu conteaza limba vorbita sau etnia. Am prieteni evrei, makidoni, unguri (cei mai multi) si o rusoaica. Despre tigani am o parere deloc acida. Ma fac sa rad. Sunt amzuanti, in galagia lor, in muzica lor, in cearta lor plina de...Flacarica si de State. Daca fura sau dau in cap, atunci sunt toti infractori, dar nu in functie de etnie, ci de codul penal. Tu ce crezi despre tigani? Si despre expulzarile recente?




Dan Gheorghe : ar trebui sa se vorbeasca despre expulzarile infractorilor, nu despre expluzarile tiganilor. infractiunea nu are piele, deci nici culoare. daca vorbim de expulzari in sine, da, sunt de acord. dar nu sa fie pusa o intreaga etnie la colt.




Alina Darie : Despre tarani, despre oamenii satelor, crezi ca mai au azi intelepciunea si sfiala despre care vorbesc legendele stramosesti?



Dan Gheorghe : cu siguranta ca da. au suficienta intelepciune. am cunoscut destui tarani si pot afirma asta. oamenii acestia par mai degraba, in vremurile astea, ca niste ursi. hiberneaza. si asteapta timpuri mai bune. e o hibernare menita parca sa conserve tocmai calitatile satului romanesc. supus azi unei distrugeri mai mari decat pe vremea comunismului. am cunoscut tarani care locuiesc pe varfuri de munti. si care s-au adaptat la viata lor. fara sa ceara nimic in schimb. ei cu viata lor, asteptand vremuri mai bune...




Alina Darie : Da, eu cred altfel... Nici taranii nu mai sunt ce-au fost. Traiesc sentimentul trist ca, odata cu moartea bunicilor mei, a luat sfarsit o epoca. In fine... Sa ma intorc la subiecte mai relaxante. De ce iubesti femeile, Dan Gheorghe?




Dan Gheorghe : e ca si cum ar intreba cineva - de ce mananc? sigur, dincolo de latura hormonala, naturala sau cum vrei sa-i spui, dragostea e ceva ce nu tine de vointa noastra. nici cand incepe, nici cand se termina. de ce iubesc? nu stiu sa spun. asa cum nu stiu sa spun nici altceva - daca ce am simtit pana acum, toata viata mea, se poate incadra in standardele unei iubiri adevarate.




Alina Darie : Ce te plictiseste cel mai mult la o femeie?




Dan Gheorghe : asta deja nu mai tine de faptul ca e femeie sau barbat. ma plictisesc oamenii care n-au nimic de spus. desi se spune si altceva - ca sunt momente in care barbatul nu mai gandeste cu capul, iar creierul i-a cazut in pantaloni. asa ca de plictiseala nu mai poate fi vorba.





Alina Darie : E toamna, stau de vorba cu tine de o ora. Am baut o cana cu cafea fierbinte si pe sub geamurile inalte misuna o persoana draga mie, dar care se simte neglijata. Eu am insa de terminat o discutie si intreb: ai vreun vis care speri sa se intample neaparat in urmatorii 2 ani?




Dan Gheorghe : nimic precis nu-mi propun. astept ziua de maine...

duminică, 19 septembrie 2010

de ce altii stiu sa traiasca bine si noi nu? de ce altii stiu sa-si faca o tara frumoasa, bine organizata, si noi nu? de ce noi, romanii, parca suntem blestemati sa traim in mizerie? de ce suntem parca sortiti sa ne invartim in jurul cozii, sa repetam istoria, sa ne intoarcem mereu la mizeria de care credeam c-am scapat? dar nu scapam. doar o repetam.


intrebari fara raspuns. unii ar spune ca noi suntem de vina, ca noi ne-am ales destinul asta, ca noi ne alegem conducatorii pe care-i meritam. altii, dimpotriva, ar spune ca de vina e dumnezeu care nu ne da noroc, ca de vina sunt americanii, rusii, nu stiu mai cine. si uite asa ni se duce viata si de la o generatie la alta plangem. asta e practic singura mostenire pe care o transmitem din generatie in generatie - lacrimile si mizeria.


acum vrem sa iesim in strada. ce sa clamam, ce sa huiduim, pe cine? pe ei, cei care ne conduc? sau mai bine ne-am huidui pe noi insine, care ne-am pus singuri paie-n cap, ni le-am aprins, ne-a luat foc parul, ne-am facut scrum toate sperantele?! pentru ca nimeni nu e de vina, decat noi, oamenii din tara asta, care nu stim exact ce vrem.


cred ca ar trebui sa facem mai mult, sa ne depasim conditia, sa ne readucem aminte de valorile, de cultura, de sufletul nostru, de tot ce e bun in noi. altfel, suntem condamnati sa repetam la nesfarsit greselile. mai bine sa rupem firul acum. si sa ne dam seama ca altul ne e drumul. daca stim si daca vrem sa-l vedem. daca vrem cu adevarat!


ma gandeam asa - daca ar fi sa plecam nu numai din tara. e si asta solutia. mai ales pentru oamenii tineri. pana la urma avem o singura viata si trebuie s-o traim cat mai bine. sa ne traim clipa. dar daca ar mai trebui sa plecam de undeva? spiritual vorbind. sa plecam din noi insine. din acel amalgam de secole, al mizeriei, al inculturii, al deznadejdii, sa ne parasim acel "trup" de popor invatat numai sa traga la jug si sa asculte de stapan. n-ar fi mai bine sa devenim altii? mai buni, mai curati, mai inventivi? sa ne reinventam. ca natie. n-ar fi mai bine asa?


vom ajunge si noi sa traim ca altii. cu adevarat bine. si sa nu ne mai miram - de ce alte popoare traiesc bine si noi nu. poate ca asta este explicatia. alte popoare au stiut sa se reinventeze. dupa razboaie, catastrofe, mari schimbari in istoria lor. au schimbat macazul. au luat-o pe drumul cel bun. a fost unitate. si toti au fost ca unul. si atunci le-a mers bine. oare nu asta e solutia si pentru noi?

joi, 16 septembrie 2010

Criza si benzina

O intrebare ciudata, la prima vedere. Dar totusi... Numai daca te uiti la aglomeratia de masini din Bucuresti, stai si te intrebi - adica eu ma intreb, mai precis - de unde au oamenii astia bani de benzina? In conditiile in care carburantul se apropie vertiginos de pragul celor cinci lei pe litru. Intr-o tara cu adevarat in criza ma gandesc totusi ca s-ar simti ceva efecte si pe carosabil. Mai putine masini in miscare, mai multe in parcari. E adevarat ca traim intr-o Romanie in care oamenii obisnuiesc sa se urce in masina si daca se duc la piata. Unii ar spune - si la toaleta! Nu mai zic de cei care se deplaseaza cu bolizi de sute de cai putere, mari consumatori de combustibil. Altfel, toata lumea se plange, mai ales la televizor - au scazut salariile, nu avem ce sa dam de mancare la copii, rechizitele s-au scumpit, creditele bancare sunt tot mai apasatoare, din cauza dobanzilor aiuritoare, nu mai avem bani pentru haine, pentru pantofi, pentru excursii, pentru concedii. Numai de benzina, da...

luni, 13 septembrie 2010

Abia ce era sa zic ca romanii au devenit romantici! Desi pe fundalul saraciei de-acum pare o poveste cu iz de salam mucegait. Stau la o coada, zilele trecute. La un ghiseu. Doi tipi sar la harta. Unul mai in varsta, altul mai tanar. Nu stiu de la ce s-au luat. In fine, nu asta conteaza. Altceva mi-a atras atentia. Cu zambetul pe buze-i subtiri, metalice, schimonosite in ranjet, tanarul ii arunca batranului o invitatie in parc. Probabil in loc de injuratura. Ca tot eram intr-o institutie, nu pe maidan. Asa ca nu se facea, nu era cadrul adecvat, sa treaca la un atac direct si spurcat. Junele se exprima la persoana a doua. Invitatia a venit astfel pe cale diplomatica. Ceva de genul - hai sa mergem in parc, sa vedem cine-i mai tare, daca sunteti tare-n gura! Cam asta a fost mesajul. Chiar daca limbajul parea la prima vedere mieros, nu puteai sa nu remarci cuvintele care suierau in aer precum un cutit aruncat cu mestesug spre victima. Ceea ce m-a facut sa exclam in sinea mea ca "romantismul" de care da dovada tanarul cu pricina te poate trimite usor spre epoca in care barbatii se invitau reciproc la un duel, pe malul unui lac sau la margine de padure, sa-si regleze problemele sau neintelegerile. Sau frustrarile...

luni, 6 septembrie 2010

Sa ne retragem la tara si sa investim in vise frumoase. Sub clar de luna si bataia ploii sa ne imaginam ca toate-n lume sunt frumoase, si macar aerul ne mai apartine. Ca-n rest, impozitele si taxele ne taie de peste tot. Chiar si din oase. Merita sa mai traiesti? Da. Chiar si in Romania? Da, sunt convins. Tactica aplicata de stramosii nostri, care se retrageau in munti, din calea puhoaielor navalitoare, e si azi de actualitate. Mai zicea cineva de roata istoriei. Care se tot intoarce. Uite ca se intoarce. Si azi facem ca iobagii din timpuri imemoriale. Ne retragem in vagauni. Sa nu mai auzim de nimeni si de nimic. Daca stramosii nostri nu mai doreau sa aiba de-a face cu tatarii, noi, cei de azi, nu mai vrem sa auzim de conducatorii pe care totusi i-am votat. Din pacate!


E ca si cum am fi votat sa ni se puna capul sub topor. Sau sa fim arsi pe rug. Doamne, ce ne-am mai dorit asta! Unii ar zice ca romanii sunt cumva masochisti. Mai stii...
Ca sa dai de oameni normali in Romania trebuie sa cauti pe Google. Daca vrei, in schimb, sa vezi lepadaturi, nu trebuie decat sa iesi pe strada si sa faci cativa pasi. Asta este tara in care traim. Din pacate, asta ne e imaginea. Oare cea adevarata? Cei optimisti raman pe "baricade" si spera ca lucrurile se vor schimba. Cei pesimisti, in schimb, isi fac bagajele si pleaca spre alte zari. Intrebarea e cine are dreptate. Pentru ca e greu de spus, la cum arata Romania de azi, daca e mai bine sa ramai aici ori sa pleci, fara sa te mai uiti macar o clipa inapoi.

Auzi la tot pasul de mafioti si cutitari. De smecheri versati in a-ti goli buzunarele de bani. De trantori care isi fac veacul pe la colt de strada. Apropo de strazi, citeam la inceputul acestui an o statistica pe 2009 a politiei, despre bandele de cartier din Bucuresti. In care se arata cum aceste bande s-au transformat, de-a lungul timpului, in grupuri de la coltul strazii. Politia facea astfel un fel de studiu sociologic despre cum au evoluat smecherii. Dar oare asta trebuie sa faca politia? Sau mai bine ar fi sa-i umfle pur si simplu pe borfasi? La vremea respectiva, am scris despre un fenomen in crestere in tara asta - oamenii simpli se inscriu la cursuri de autoaparare. Pentru a invata sa contracareze singuri atacurile banditesti. Dupa ce au mancat deja bataie pe strada. Si nimeni nu i-a aparat atunci - nici trecatorii, nici politia. Normal, politistii au alte treburi, sa faca statistici...

Un motiv de-a ramane totusi in tara este ca inca mai exista oameni de calitate aici. Fac cercetari, scriu carti, dau dovada de spirit de sacrificiu, isi ajuta semenii, descopera lucruri uimitoare. Sunt arheologi, profesori, medici, muzicieni, psihologi. Si multi altii. Sigur, pe multi nu-i stie nimeni. Doar ziceam la inceput ca trebuie sa dai cautare pe Google, sa-i descoperi. Dar macar esti aici. Si ii poti vedea, le poti vorbi, ii poti asculta, poti schimba. Macar pentru atat merita sa mai ramai in Romania. E oare putin?...

miercuri, 25 august 2010

Pacaleala cu firmele de internet

Sunt deja la a doua firma de internet pentru care nu mai am respect, din cauza serviciilor proaste. Mai intai am incercat ceva mic, de cartier. Firmulita care promitea marea cu sarea. Vin, monteaza tot ce trebuie. Semnal pe sponci. Dau telefoane. Vin mesteri. Cu ghilimele. Se uita. Nimic. Din punctul lor de vedere. Reteaua lor e buna. Zic ei. Eu am probleme. La calculator. Chem un nene care se pricepe la calculatoare. Imi verifica calculatorul. Merge. Nu e de la agregatul meu. Chem iar firma de internet. Iar se uita. Alt mester. Nu-si da seama ce se intampla. Eu platesc un serviciu de care nu beneficiez. In fine, dau din nou telefon si le zic ca mai bine se apuca de facut papuci, daca de internet nu sunt capabili. Stiti probabil ce serviciu merge snur la firmele astea - cel de inregistrare a mesajelor de la clienti. Ultima oara a venit la mine acasa nu stiu ce sef al firmei, sa verifice si el netul. Era ofuscat, ca sa vezi, ca le zisesem treaba cu papucii. In fine, am rupt contractul cu ei.

Ma duc la o firma mai mare. Nu dau nume, ca nu merita reclama. Credeam ca, in sfarsit, s-a rezolvat problema. Sase luni am avut net fara probleme. Imi instalasera un modem pe biroul unde e asezat si monitorul. Pana intr-o zi, cand netul cade. Isi revine si cade. Dau telefon la firma. Si aici aceeasi situatie - cica, pentru imbunatatirea serviciilor firmei, mesajele de la clienti sunt inregistrate. Vine un nene sa verifice. Se uita fugar si decreteaza. Am un cablu vechi prin casa. De internet. Care nu e bun. Cica am doua splitere in casa. Si se pierde semnalul intre splitere. Trebuie alt cablu. De data asta, n-au mai zis ca e de vina calculatorul meu. Ci cablul. Cica sa bage ei cablul lor, cu un singur spliter, cel de la intratea in casa. Si cablu direct pana la modem. Fac cum spun ei. Merge trei zile, apoi din nou pica netul. Acum ce mai e? Nu mai am eu problema in casa, nu? Dar baietii nici nu vor sa recunoasca faptul ca ei ar putea avea o problema la reteaua lor. M-am decis sa rup contractul si cu astia.

Ma voi duce la alta firma de internet. Sa vedem cum va fi. Daca nici cu ei nu voi avea net, ce explicatii vor mai gasi? Ca nu e pus blocul meu cum trebuie sau ca are prea putine etaje, ca peretii sunt verzi, ca soarele bate prea tare, ca vantul sufla de la est la vest. Chestia e ca in timpul asta ei incaseaza bani. Si ne inregistreaza apelurile telefonice. Doar la asta sunt buni. Specialistii. Cu ghilimelele de rigoare...

miercuri, 18 august 2010

Se intampla ceva nou? Nici pomeneala. E un episod dintr-un serial vechi. Serialul celor care au murit cu zile in spitalele din Romania. Copii, adulti, batrani. Sigur, se da acum vina pe sistem. E mai usor asa. Sa vorbim in lozinci. Sa ne ascundem practic in spatele lozincilor. Vin acum directorii de spitale la televizor si se plang. Ca sistemul e lipsit de bani. Ca asa si pe dincolo. Urmatoarea intrebare mi se pare totusi logica - de ce nu se inchid spitalele, daca tot nu sunt functionale? De ce personalul se "chinuie" sa le carpeasca, pentru a le mentine in functiune? Oare pentru binele pacientilor? Sa fim seriosi! Nu cred ca un pacient din Romania s-a bucurat de prea mult "bine" in spitalele romanesti. De bine ai parte numai daca dai spaga de rigoare, incepand de la specialistul care te opereaza si terminand cu portarul.

Asa ca - de ce se mentin spitalele in functiune? Cum zicea de curand un director de clinica - ne chinuim sa rezistam. De ce? De ce nu puneti lacatul pe spital, ca sa terminati cu ipocrizia? Ipocrizia ca te duci la spital sa te faci bine. Si asa daca te duci la spital, te ia un doctor in primire, nu-ti face nimic, dar te cheama la cabinetul lui privat, sa te consulte acolo. Nu ajunge ca tu, pacientul, platesti asigurarea de sanatate. Nu ajunge ca tu, pacientul, dai spaga la spital. Nu! Mai trebuie sa dai o taxa si la cabinetul privat. Cica acolo te faci bine! Si atunci de ce mai tinem spitalele in functiune? Evident ca un raspuns ar putea fi acesta. Sa nu se opreasca robinetul spagilor. Al manevrelor. Sau poate cineva isi imagineaza ca personalul medical traieste numai din salariile de bugetari?! Sa fim seriosi. Duceti-va in orice spital si stati la poarta o zi intreaga. Sa vedeti in ce masini vin medicii la munca. In ce gipane, mai bine zis. Masini cumparate din ce, din salariul de bugetar? Culmea e ca gipanoaiele sclipitoare contrasteaza flagrant cu zidurile vechi si scorojite ale spitalelor, cu saloanele intunecate, pline de gandaci si igrasie.

Dar daca se facea o reforma adevarata in sistemul sanitar, de 20 de ani incoace? Cine ar fi vrut insa reforma? Cea adevarata. Pentru ca reforma ar fi implicat un aspect foarte important - stoparea spagilor si altor manevre. Nu-i asa? Acum vine personalul medical la televizor si se plange - ca de-asta s-a intamplat tragedia de la maternitatea Giulesti, ca nu s-a facut reforma, ca nu sunt bani. Nu zau?! Pai cine a vrut reforma cu adevarat? Cine din sistem a vrut sa dispara spaga? Aud?...

Evident ca reforma ar fi insemnat si o strictete de fier in respectarea procedurilor aplicate in spitale. Numai medicii cu adevarat profesionisti sa fie primiti acolo si promovati. Iar personalul medical sa-si faca datoria in cele mai mici amanunte. Numai ca si in medicina se aplica aceleasi "principii", ca in toata societatea romaneasca. Adica "lasa-ma sa te las". Cooperativa "ne facem ca muncim". Si o lipsa totala de grija a celor in halate albe fata de pacientii lor. Sa ne mai miram, in acest context, de multitudinea accidentelor din spitale, a tratamentelor prost aplicate, a diagnosticelor gresite? Sa ne mai miram ca un pacient nu e bagat de nimeni in seama - medici, asistente, infirmiere - pana cand nu da spaga de rigoare? Sa ne mai miram ca niste copii abia nascuti sunt uitati prin incubatoare si aproape arsi de vii, pentru ca medicii si asistentele isi fac siesta la cafele?

Asta e sistemul sanitar pe care personalul medical din Romania l-a aparat cu obstinatie de 20 de ani incoace. Pai daca se shimba radical totul, atunci adio spagi, adio munca pe sponci, fiecare isi facea datoria, iar orice greseala medicala se platea gras. Dar cine avea interesul unui sistem sanitar construit dupa principii solide, pragmatice? Nimeni!

Mai ucigasa ca orice este ipocrizia halatelor albe. Acum se face mare caz - ne pleaca medicii. Care medici? Probabil cei care n-au ajuns la borcanul cu miere. Si traiesc doar dintr-un salariu de bugetar. Dar nu cred ca pleaca cei deja bine infipti in sistem. Cei cu gipane si mertane, cu viloaie si averi facute dupa o viata de spaguire a pacientilor. Duceti-va in orice spital si aflati "mercurialul" operatiilor sau tratamentelor. Cat trebuie sa dai pentru o operatie, pentru un tratament. Ca sa iesi viu din spital. Si veti intelege mai bine cum merge sistemul.

Asta e tara in care traim. Se va schimba ceva, cumva, dupa tragedia de la Giulesti? M-as mira. Interesele sunt mult prea mari in sistem. Barosanii s-au naclait deja in relatii de toate felurile, miroase prea mult a dolari si euroi. Mai tare decat spirtul. Ca mor niste copii? Mare lucru pentru un medic, care isi trateaza pacientii ca pe niste simple cifre. Nu intamplator ascultam zilele trecute povestea unei femei care nascuse tot la maternitatea Giulesti, zicand despre un medic, mare specialist, care intra in salonul lauzelor si fuma ca nesimtitul. Ce-i pasa lui de viata oamenilor? Sau de o moasa care isi imprastia, la randul ei, nicotina in mijlocul nou-nascutilor.

Chiar sa fim atat de naivi si sa credem in lacrimile doctorilor? Sa fim seriosi! Nu intamplator generalizez. Nu spun "unii" doctori. Sau "unele" asistente. Generalizez. Desi in sistem sunt si oameni de calitate, si lepre. Dar oamenii de calitate n-au facut nimic sa elimine leprele din sistem. S-au acoperit unii pe altii, la o adica, dupa un accident, ceva. Si atunci? Tot sistemul e de vina. Se poate generaliza, fara teama de a gresi. Putreziciunea a fost mereu ascunsa sub pres. Toti au tacut. Pentru ca le convine.

Nu se pune problema daca vor mai fi tragedii de genul celei de la Giulesti. Doar o intrebare ramane - cand va fi urmatorul accident? Pentru ca vor mai fi asemenea nenorociri. Daca nu se schimba sistemul din temelii. Si nu se va schimba! Nu vrea nimeni!

Oamenii mor cu zile. Raman doar lacrimile de crocodil...

marți, 17 august 2010

Intr-o tara normala ar fi cazut tot guvernul. Pentru un caz precum cel de la maternitatea giulesti. E drept ca in romania sunt aproape zilnic cazuri pentru care guvernantii ar trebui sa plece. Societatea in ansamblu ei este macinata de scandaluri si coruptie. Dar sa moara niste copii, sa ajunga ditamai maternitatea in colaps, iar pentru toate astea doar o simpla asistenta sa fie acum aratata cu degetul - e prea mult. Ministrul sanatatii face conferinte de presa. Se trimit procurori si politisti la locul tragediei. Peste cateva saptamani se va uita totul. Cum s-au uitat si alte tragedii. Si cine a platit pana la urma? Acarul paun. In rest, trai nineaca pentru guvernanti. Ei o duc bine. Si daca au probleme cu sanatatea, valea spre viena. Sa se faca bine acolo. Ca nu se poate ca "sangele albastru" al vreunui ministru sa se altereze in spitalele din romania. In spitalele astea se duc numai "prostii", amaratii, sa moara acolo cu zile.

Dumnezeu sa-i ierte pe micutii aceia care au murit. Dumnezeu sa-i ierte pe toti romanii care de 20 de ani incoace au murit cu zile in spitalele din romania. Dumnezeu sa-i ierte pe romanii care mai sunt inca in viata. Sa-i ierte pentru lasitatea lor. Pentru pasivitatea lor in fata atator nelegiuiri care se petrec zilnic in tara asta. Impotriva carora nimeni nu se ridica. Toti intorc capul si merg mai departe. Multumiti doar ca nu li s-a intamplat lor tragedia. Dumnezeu sa ne ierte. Daca o mai mai avea chef sa se gandeasca la noi...

duminică, 15 august 2010

Cu ceva ani in urma s-a prezentat la televizor o poveste. Trista. Doi oameni, sot si sotie, amarati, someri, fara un ban in buzunar, au decis sa faca rost de paine. De bani. N-aveau din ce altceva. Nu gaseau de munca. Nicio perspectiva. Bun, si atunci? Sotul decide sa-si vanda sotia. Pe bani. S-o scoata la produs. Sotul devenind astfel "peste". Se ducea in targ si cauta barbati dornici de "tavaleala". Ii aducea acasa, la nevasta-sa. Si uite asa familia isi scotea painea. Cu care sa se hraneasca nu numai ei, ci si copiii lor.

Intamplarea aceea mi-a venit in minte acum, cand se vorbeste despre noua idee, cea a turismului sexual, care ar scoate tara din criza. Si am aduce turisti multi la noi, mai ales rusi si arabi. Cica noi avem un potential foarte mare - femei frumoase. Bun, si atunci ce sa facem cu ele? Le scoatem la produs. Sotiile, surorile, fiicele - toate sa presteze pentru bunastarea tarii. Si asa nu mai avem industrie, agricultura, nimic. Din ce sa mai facem bani? Din sex. Exact ca familia aceea de amarati, care n-aveau de munca. Si-au scos sexul la produs. Acum o tara intreaga se pregateste sa faca la fel.

Probabil ca primul pas spre noua "industrie", cea sexuala, a Romaniei, ar trebui sa fie legalizarea prostitutiei. Multe fete tinere se vor gandi asa, probabil - ce rost mai are sa invat, daca pot castiga bani din sex? Din noua meserie, profitabila, dupa toate aparentele. Mai profitabila decat cea de profesor, medic sau altele.

Ma intreb doar atat, la finalul acestor randuri - oare cum se simt femeile din tara asta? In fata unei asemenea idei. Turismul sexual. Sa se simta cumva jignite? Sau poate ar trebui sa fie mandre - ca pe umerii lor apasa acum viitorul Romaniei. Ele vor "intari" PIB-ul, nu-i asa?...

miercuri, 11 august 2010

se pune acum problema stoparii accidentelor pe soselele din romania. tot mai multi nebuni comit fapte abominabile. punand in pericol viata altor participanti la trafic. ca sa nu mai vorbim ca nelegiuitii isi pun chiar ei propria viata in pioneze. care e solutia pentru cumintirea soferilor indisciplinati? e o intrebare la ordinea zilei.

doua solutii vad eu ca fiind rezonabile si eficiente. prima ar fi masura suspendarii definitive a carnetului de conducere. cel care a comis fapte grave pe sosea, la volan fiind, sa nu mai aiba dreptul sa sofeze toata viata lui pe soselele romaniei. a doua masura - amenda. dar cum anume? amenda sa fie egala cu valoarea masinii la volanul careia s-a comis infractiunea rutiera. de exemplu, te-ai urcat intr-o masina de 5.000 de euro si ai comis un accident. ei bine, amenda va fi de 5.000 de euro. ai o masina de 100.000 de euro, vei plati 100.000 de euro amenda. cred ca sunt doua masuri care ii vor cuminti rapid pe soferii din romania.

marea problema e alta, din pacate. noi nu avem conducatori care sa aiba curajul sa ia masuri atat de dure. noi avem politicieni care isi fac cu totul alte calcule. adica sa nu piarda ei puncte in sondaje, daca iau decizii radicale. si atunci prefera sa nu le ia. ca sa fie din nou votati la viitorul scrutin. si uite asa curge viata in romania noastra cea fara de legi...

joi, 5 august 2010

Unde sa traim bine?




Parca asa ar fi trebuit inteles sloganul lansat in 2004 – sa traim bine in Romania. Nu? Acum ni se spune sa traim bine peste granite. Ma intreb cui a fost adresat acel slogan. Romanilor decisi sa plece din tara ori celor care sperau la un trai mai bun pe plaiurile natale? Este asa o incurcatura, ca nu mai intelegi nimic. Dar oare trebuie sa intelegi ceva cu adevarat? Poate doar atat – ca s-a ales praful de acest slogan. Cel putin pentru romanii care au ramas inca in tara lor. E adevarat ca pentru cei plecati spre alte zari s-a adeverit. Acum traiesc bine in Franta, in America, in Anglia, in Finlanda. Oriunde in alta parte, dar nu in Romania. Hopa, te pomenesti ca sloganul n-a fost complet! Se zicea “sa traiti bine”, dar poate ca n-a fost completa propozitia. Oare nu cumva trebuie sa resetam calculatorul, ca sa ni se dezvaluie intreaga expresie? Sa traiti bine… la Londra. Sau in alt oras. La alegere. Fiecare unde poate. Nu? E mai corect asa? Poate ca de-asta la ultimele alegeri prezidentiale scorul final a fost dictat de voturile romanilor de peste hotare. Sloganul s-a implinit pentru ei – “sa traiti bine”. Si traiesc bine, acolo, departe, in America, in Franta, in Anglia. E clar, pentru ei a fost indeplinita promisiunea electorala din 2004...

joi, 29 iulie 2010

Ce ar trebui sa faca politicienii romani?



Sa taca. Atat. Si sa faca. Daca au ce. Daca ii duce capul. Daca nu, sa plece. Si sa aiba curajul sa recunoasca – nu pot. Nu stiu. N-am auzit in ultimii 20 de ani politicieni care sa recunoasca – nu pot, nu stiu. Si aproape toti au fost la putere. Nimeni n-a spus, dupa ce a plecat din fotoliul puterii, lasand in urma sa dezastru, ca n-a putut, ca n-a stiut. Toti sunt specializati in acelasi mod, la aceeasi „scoala”, a minciunii. A vorbelor fara fond. Toti cauta explicatii. Sau muta discutia in alta parte, cand dau de intrebari incomode pentru ei. Cam asta stiu sa faca politicienii romani. Dar macar un lucru ar putea – sa taca. Si sa plece. Poporul roman poate fi condus si altfel. De oameni. Nu neaparat de politicieni. De oameni. Fara partide, fara interese, fara carnet rosu sau albastru sau portocaliu sau de cine stie ce alta culoare. De oameni. De asta are nevoie Romania. De oameni. Si sunt. Destui. Foarte multi. Dintre cei tacuti, care stau pe margine si asteapta. Asteapta o viata mai buna, care nu mai vine. Dar ajunge cu asteptarea. Gata cu politica. Nu asta e solutia pentru o tara aflata in colaps. Nu politica. Ci oamenii. Nu carnetele de partid, ci oamenii. Nu hartiile. Suntem o tara in care hartiile ii fac pe oameni. Diplomele. Toti cei din politica se dau mari specialisti. Ne flutura diplome de master, de doctori, obtinute in toate partile lumii. La ce bun? Ce-au facut politicienii cu diplomele? Au ingropat Romania in datorii, in mizerii de tot felul. Nu diplomele salveaza tara. Ci oamenii. Doar oamenii. Pentru ca mai presus de profesionalism, de care nu ma indoiesc in legatura cu necesitatea lui, sta totusi altceva. Onestitatea. Dragostea de tara. Vointa de a face bine. Degeaba ai diplome, daca esti o carpa, un hot. La conducerea Romaniei trebuie sa vina oameni. Nu politicieni, nu cei care ne flutura diplome goale de continut. Adevaratii profesionisti nu vorbesc despre scolile pe care le-au facut. Adevaratii profesionisti fac ceva concret. Fac. Si tac.
Noul brand

Am auzit acum de noul brand al Romaniei - ceva legat de gradinile Carpatilor. Prima oara am stat si m-am gandit daca nu cumva cei cu ideea asta s-au referit la gradinile suspendate ale Babilonului. E adevarat ca la noi e babilonie, de 20 de ani incoace, cu economia vraiste si tara in pioneze. Dar de aici pana la Babilon e cale lunga! In fine, treaba asta cred ca-i va baga si mai mult in ceata pe potentialii turisti straini care ar vrea sa ne calce pragul, la fel ca si vechiul brand - "Romania, land of choice".

Ce-o intelege pana la urma lumea prin "gradinile Carpatilor", chiar nu stiu. Si vorbesc ca unul care a batut in lung si-n lat Muntii Carpati. Gradini n-am vazut pe acolo. In schimb, am vazut paduri intregi rase de pe fata pamantului. Asta vrem sa le aratam acum strainilor - munti si dealuri chelite?

Sau poate ca autoritatile noastre vor sa-i intoarca pe turisti in Evul Mediu. Cum am vazut in Muntii Cernei ca se traieste, in satele acelea risipite pe stanci sau prin vai adanci, unde nu e curent electric, oamenii umbla in opinci, iar principala lor "moneda" e trocul. Pentru ca pensii si salarii nu sunt. Taranii fac rost de produse de la oras dandu-si la schimb roadele - nuci si branza, mai ales.

Ca sa nu mai zic de drumurile din zona aia, numai pamant. Aproape deloc asfalt. Daca te prinde ploaia sau zapada prin zona aia, esti halit. Acolo ramai.

Asta vrea sa arate acum Guvernul turistilor straini, invitandu-i in Carpatii nostri? Daca e asa, atunci brandul de tara ar trebui sa fie altul - Romania, tara din care scapa cine poate!

luni, 19 iulie 2010

Blitz-turism


Decat sa dai o caruta de bani la hotel, mai bine la particular, unde platesti pe sfert. Chit ca nu gasesti mereu, la privati, prin cine stie ce fund de gradina, cea mai buna calitate la cazare, dar macar te multumesti cu vremea buna, baie si soare, plus castele din nisip, pe plaja. Ca de-asta vii la mare, nu? Observ zilele astea, la televizor, comentarii de genul - uite, dom-ne, ca romanii n-au bani, pe criza, dar se duc buluc la mare, apoi ni se prezinta tarifele exorbitante de la hoteluri, dandu-se de inteles ca oamenii dau iama in industria hoteliera autohtona. Sa fim seriosi! Lumea se duce la particulari, ca acolo nu-ti rupi buzunarul. Gasesti peste tot, in Mangalia, in Constanta, in alte locuri de pe litoral, mai aproape sau mai departe de plaja, localnici care inchiriaza una-doua camere pentru turisti. Cat despre mancare, te descurci cum poti. Romanul se adapteaza la orice situatie, iar ofertele sunt dintre cele mai diverse - de la rosiile si branza de la taran, pana la terasele pline cu mititei, placinte si alte "minuturi". Particularii sa traiasca!

Plus de asta, sa nu uitam un lucru - a devenit, la noi, o moda, in ultimii ani, cea a turismului de week-end. Nu mai sta lumea, ca pe vremuri, cate doua sau trei saptamani pe litoral. M-am gandit ca poate fi numit blitz-turism. Vii si pleci in mare fuga. Cat sa nu te coste prea mult toata tevatura asta...

miercuri, 14 iulie 2010

SINUCIDEREA SPERANTEI



Atatea nenorociri, ca nici nu mai stii ce sa crezi! Artisti care mor - azi inca o stea s-a stins : Madalina Manole - apoi inundatiile, copii luati de viituri - cel mai recent caz a fost ieri in Prahova - pe urma casele prapadite de apele involburate, alti copii, patru de data asta (sper ca e corecta cifra) care si-au pierdut viata, zilele trecute, sufocati intr-o lada cu faina, pe undeva prin Moldova, ca sa nu mai spun de explozia preturilor, dupa majorarea TVA, scaderea salariilor, spectrul somajului, intretinerea exorbitanta, preconizata la iarna, pentru cei care locuiesc la bloc si inca mai sunt racordati la sistemul centralizat de termoficare, mii si mii de romani care nu mai au bani sa-si plateasca ratele la banca si isi pierd casele sau masinile ipotecate.

Lista nenorocirilor din tara asta nu se mai termina. Oare suntem blestemati? Zilele bune par sa fie doar scurte pauze intr-un ocean de rau in care se scufunda poporul roman. Mi-am amintit acum de violenta strazii - o plaga sociala tot mai raspandita in tara asta, despre care pana mai ieri se spunea ca are oameni blanzi si primitori. Oriunde te uiti vezi insa ochi tristi sau incruntati. Vezi oameni care parca se tem unii de altii, pusi pe scandal, din orice fleac, instrainati, care nu mai stiu sa zambeasca.

Chiar asa, unde ne e zambetul? Unde ne e optimismul? Sa fi murit oare speranta? Subit? Fara macar un semn premonitoriu? Dar cum a murit? Ucisa chiar de romani? Sau poate ca ea, speranta, cazuta intr-o deznadejde fara margini, vazandu-se in mijlocul unui popor deraiat sufleteste, a decis ca alta cale mai buna nu are, decat sa-si puna capat zilelor...

marți, 6 iulie 2010

Alta discutie inutila, zilele astea, transformata in subiect national - promovabilitatea la Bacalaureat. Cica 67% e un dezastru. Nu inteleg acest punct de vedere. Se stie ca in orice tara civilizata, unde se organizeaza un examen national cu pretentii de corectitudine maxima, promovabilitatea se inscrie intre 60 si 70%. Atunci care e problema la noi? Dimpotriva, as spune ca pana si 67% la Bacul-ul din Romania anului 2010 e mult, foarte mult, judecand dupa calitatea unei mari parti a elevilor din tara asta, care numai de carte nu se tin, pe parcursul anilor de scoala. Multi "ingrasa porcul" in ajun, asa ca in ultima clasa de liceu platesc, din banii parintilor, evident, sute de ore de meditatii particulare. Plus de asta, sa fim seriosi, un examen dur ar face prapad printre candidati - poate nici 30% n-ar trece de acest test.

Culmea e ca cei care acum vorbesc despre "tragedia" celor 67% uita de promovabilitatea de peste 90% din anii '90 - si la fostul examen de Capacitate, si la Bacalaureat. Procente obtinute in anumite judete. Atunci, dupa opinia "plangaretilor" de azi, era o fericire maxima. Toata lumea se ducea la examen, toata lumea trecea cu brio. Nimeni sau prea putini erau cei care isi puneau problema ca 95% promovabilitate, de pilda, e o cifra care ascunde un furt de proportii, ca s-a copiat pe rupte. Sau poate ca unii inca isi mai amintesc cu nostalgie de anii '80, cand la Bacalaureat profesorul supraveghetor scria subiectul pe tabla, iar sub el si rezolvarea. Ca doar era ordin de la partid sa treaca toata lumea. Sa aratam lumii ca romanii au recolta mare la "hectar" de minti luminate...

luni, 5 iulie 2010

Exista acum pareri exprimate de unii fosti directori de ziare sau redactori sefi. Care plang din cauza felului in care arata presa romaneasca de azi. Plina de articole care vaneaza mai mult "bombele". Sau multitudinea de sabloane pe care le gasesti in ziare. Ca sa nu mai vorbesc de "infrumusetarile" sau adaugirile din burta, doar pentru ca materialul sa fie mai comercial. Sigur, nu trebuie pusa la zid toata presa. Nu trebuie pusi sub aceeasi umbrela a mediocritatii toti ziaristii. Dar goana dupa senzational ieftin s-a raspandit cu repeziciune, in ultimii ani, nu doar in presa scrisa, ci si in audio-vizual, ca o maladie fara leac. Sunt promovate nulitatile, asa-zisele vedete care, vorba aia, fac dintr-un "vant" eliberat din burdihanul lor un eveniment national. Deja nu mai continui cu exemplele, pentru ca sunt mai mult decat cunoscute. Vreau doar sa atrag atentia asupra unui fapt. Asa, dupa umila mea parere, fara a avea pretentia ca detin purul adevar.

Imaginati-va un constructor. Munceste ani de zile si ridica ceva, o cladire. Bun, dupa care se uita la ea si constata ca nu e buna. Si incepe sa spuna in stanga si-n dreapta ca acea constructie e proasta, urata, banala. Dar vorbeste ca si cum ar fi cineva din exterior, care n-a avut de-a face cu acea cladire. Parca n-ar fi construit-o chiar el. Altii ar fi, vezi Doamne, de vina. Fara sa spuna cine sunt acei "altii". Cam astfel mi se pare acum situatia celor care vorbesc despre presa romaneasca in termeni atat de duri. Cine sunt cei care emit astfel de pareri? Cei care au condus gazete, televiziuni, de 20 de ani incoace. Oare nu-si mai amintesc ca ei au detinut painea si cutitul, ca ei au facut politica editoriala, ei au facut si au desfacut campanii de presa, guverne, afaceri?! Sa fie acum doar un "exercitiu" de ipocrizie? Eu am facut, dar nu-mi mai amintesc?!

Apropo, ce-o mai face gaina care naste pui vii?...

marți, 29 iunie 2010

Taman ce-a inceput bacalaureatul si hop un scandal. Ca s-a dat spaga la profesorii din comisia de examinare, la un liceu. Dar s-a vorbit la fel de bine si despre un obicei mai vechi, anume banii de protocol pe care elevii ii dau pentru indestularea profilor din comisiile de examinare. Obicei deja raspandit in toata tara. Si despre care nimeni nu vrea sa spuna nimic, mai ales in fata camerelor de luat vederi. Ajunsi la acest punct, vreau sa ating un anumit subiect - e vorba de o lectie de viata pe care tinerii abia iesiti de pe bancile scolii o invata de la profesorii lor. Lectia minciunii. Si asa se spune de ani buni ca invatamantul romanesc nu modeleaza caractere. Ei, uite ca le modeleaza. Care e lectia, in fapt - ca trebuie sa-ti tii gura atunci cand e vorba de ceva ce te priveste si pe tine, si pe altii. Cum s-ar spune, omerta, legea tacerii. Pentru ca in cazul acestor bani de protocol e clar ca avem de-a face cu doua tabere care au acelasi scop - pe de-o parte cadrele didactice, prea sarace sau in unele cazuri prea lacome, ca sa respinga un cadou de la elevi, macar un salam, ceva, ca sa nu spun cateva sticle de whisky. Iar pe de alta parte elevii, multi din ei trecuti prin 12 ani de scoala ca gasca prin apa, speriati si de umrba lor, daramite de un examen, si cu speranta ca profii, astfel cadorisiti, vor fi mai blanzi la testare. Si uite asa se pune de-o intelegere tacita intre cele doua parti - sa ne tinem cu totii pliscul, si tuturor ne va fi bine. Nu-i asa? Iar daca vine presa, taceti malc cu totii. Nu stim, nu dam, n-am vazut. Mergi pe burta si rezolvi problema. In stil romanesc. Ne facem ca facem. Ne facem ca invatam. Ne facem ca dam examen. Ne facem ca primim note bune la examinare. Ne facem ca avem o diploma. Ne facem ca suntem destepti. Astea sunt lectiile de viata, cele adevarate, pe care elevii le primesc in scolile din Romania. Bune lectii, taman bune pentru generatiile viitoare, de la care asteptam schimbarea din temelii a tarii...

luni, 28 iunie 2010

REPUBLICA SECOND HAND


cineva tot se va bucura de criza - patronii de magazine second hand. n-are rost sa mai insiram aici "beneficiile" acestei situatii. de curand, am vazut la giurgiu, de pilda, un adevarat supermarket cu produse la mana a doua. magazin intins pe doua etaje, in buricul targului. haine, incaltaminte, de toate pentru toate varstele. la petrosani, cu ani in urma, intalnisem o alta idee - sacul lui mos craciun. cumparai un sac plin cu de toate. dar nu stiai cu ce. pentru ca il cumparai sigilat. abia cand ajungeai acasa si il desfaceai, aveai surpriza - cadourile. de-aici si denumirea pompoasa. al lui mos craciun. probabil ca si in alte parti ale tarii poti gasi felurite idei de afaceri in domeniu. cum romanii au tot mai putini bani in buzunar, vor da navala spre magazinele second hand. si astfel de locatii vor fi din ce in ce mai multe. iar tirurile cu boarfe din strainatate vor strabate tara romaneasca in lung si-n lat. chiloti, tricouri, pantaloni, paltoane, pantofi si lista e lunga. lunga, nu gluma. vom ajunge, cum s-ar spune, un popor "poliglot" - cu chiloti panamezi, ciorapi frantuzesti, palarie japoneza, batista bulgareasca, pantaloni spanioli, cravata ungureasca, camasa sarbeasca. si tot asa mai departe. imbracati fistichiu, nu? ultima intrebare - ce vom manca?

am auzit ca pe piata ar fi acum de vanzare si mancare despre care s-ar putea spune ca e second-hand. un salam la 7 lei kilogramul. facut din tot felul de resturi de la alte produse care au zacut in rafturi, nevandute. sa tot traiesti?!...

sâmbătă, 26 iunie 2010

Nu stiu daca este posibil asa ceva, dar probabil ca da. Poate in istorie s-a mai intamplat asa ceva, in alte parti ale planetei. Vorbesc aici de capacitatea si vointa unui popor de-a se reinventa. Probabil ca de asta are nevoie acum poporul roman, in conditiile in care simtim cu totii ca am ajuns la un capat de drum si se pare ca nu mai este nicio iesire. Dar oare chiar nu mai este? Sau varianta cu adevarat de rezerva – planul B, cum se spune acum – ar fi pur si simplu ca romanii sa gandeasca, sa fie, sa existe in cu totul alt mod. Sigur ca un astfel de principiu pare o utopie mai degraba. Dar e posibil sa fim blocati pe un palier al istoriei, unde am gasit un zid infundat, de care oricum nu se poate trece sau dincolo de aceasta bariera este doar haul. Atunci ce putem face? Sa urcam la palierul superior. Sa gandim altfel. Sa fim alti oameni. Sa avem o noua viziune. O viziune din care s-ar putea intrupa alti lideri, cu alte mentalitati. E ca si cum ti-ai construi o noua casa, dupa ce vechea locuinta s-a surpat. Ce faci, o sa ramai in strada, in camp, toata viata, plangand dupa vechea casa? Nu, trebuie sa faci alta, dar nu in acelasi loc mocirlos, ci undeva mai ferit, pe un deal. Iar casa sa nu ti-o mai faci din paianta, ci din caramida. Probabil ca si noi, romanii, am ajuns in momentul in care trebuie sa ne debarasam de noi insine, de toate nenorocirile care se zbat in mintea si-n sufletul nostru, si sa ne reconstruim. Sa ne reinventam. Daca vrem ca generatiile viitoare sa nu mai ajunga in mocirla in care suntem noi acum.

miercuri, 23 iunie 2010

Cate injuraturi stiti? Nu suficiente, va spun eu, pentru zilele astea de ploaie, in care strazile din Bucuresti au fost "pavate" cu un "covor" de apa, singurul care se dovedeste a fi plat. In comparatie cu asfaltul. Tocmai aici am vrut sa ajung, la asfalt. Pentru ca dupa ce ploua zdravan, gropile devin "netede". S-au umplut cu apa. Intri in groapa si-ti rupi masina, iti rupi cauciucul. Faci pana. Pe cine sa chemi? Ar trebui sa-l chemi pe primar, nu? Sa-ti faca el pana. Sa-ti plateasca el daunele. Sau cei de la firmele de asfalt, care se fac doar ca asfalteaza, de ani de zile. Cine plateste, totusi? Prostul plateste. Romanul simplu. Cel care e bun numai cand se prezinta in fata ghiseului, sa dea birurile la primarie. Nici macar nu scriu primarie cu majuscula. Pentru ca nu merita. Noi nu avem primarii. Avem jafuri. Mitocanii. Porcarii. Atat si nimic mai mult. Ne meritam soarta!

luni, 21 iunie 2010

Votul uninominal a murit inainte de-a se naste. La recenta "strigare" din parlament s-a vazut, poate mai bine ca niciodata, cum e cu disciplina de partid, cand e vorba de votarea unei motiuni cu aspect de sange si razboi. Esti cu noi sau impotriva noastra - restul nu conteaza cand trebuie sa stai drepti in fata partidului care te-a adus in parlament. Ce, vrei sa zici ca electoratul te-a votat? Pardon, partidul te-a sustinut. Asa ai ajuns onorabil parlamentar. Onorabil? Mai vedem noi!

In fine, ideea e clara - dincolo de zambete frumoase in campanie, afise, discursuri de politician pe propriile-i picioare, care se face vizibil prin fortele sale intelectuale si cu muschi, nimic nu conteaza mai mult, pana la urma, decat partidul. Ca el dicteaza cine intra si cine nu intra pe scena politicii mari. Nu-i asa? Exact ca pe vremea listelor. Ma intreb ce mai zic acum cei care, ani la rand, au cantat varianta uninominalului. Ca, vezi Doamne, va schimba fata politicii romanesti. Da, s-au schimbat anumite mutre "istorice". Dar cu cine? Cu altele mai sclipitoare la suprafata, dar la fel de putrede in spatele "gardului". Si cam atat.

Si ne mai intrebam de ce nu apar oamenii providentiali, de care se tot vorbeste atata in ultimul timp, care sa salveze tara de mizerie, coruptie, prostie si altele. Pai cum sa apara asemenea oameni, ca doar mai intai trebuie sa treci pe la partid, sa ti se puna pe frunte stampila de "baiat de nadejde", supus partidului, ca mai apoi sa iesi in strada, ca sa urli in piata mare, la alegatori, ca la luna, ca tu vrei binele tarii. E clar, fara carnet de partid si stampila de baiat bun, nu poti fi salvatorul neamului...

Facem poze toata viata. Poate ca ar trebui sa fim atenti la fiecare imagine in parte. Pentru ca nu se stie care dintre ele ne va sta pe cruce. Macar sa fie una in care zambim...

vineri, 4 iunie 2010

De cate ori s-au rasculat romanii in ultima suta de ani?





Raspunsul la aceasta intrebare pare, la prima vedere, dezamagitor. Chiar daca acestui neam i-a fost mai degraba harazita saracia, totusi romanii nu par genul de oameni grabiti sa ridice parul si sa loveasca cu sete in guvernantii corupti sau incompetenti. A fost mai degraba “seceta”, decat “ploaie” de manie, de 100 de ani incoace, in Romania। Am avut mai intai rascoala de la 1907, a taranilor. A venit randul minerilor, in 1929. Pe urma a fost revolta muncitorilor din 1933, apoi din nou minerii, in 1977. Muncitorilor le-a ajuns inca o data cutitul la os, in 1987, la Brasov, iar in final 1989 – unii spun ca a fost revolutie atunci, altii au alte pareri.




Lista revoltelor populare din ultimii 100 de ani din Romania poate fi imbunatatita cu noi informatii. Nu pretind ca stiu istoria de-a fir a par. Insa chiar daca s-ar mai adauga niste date in plus ale unor evenimente mai mult sau mai putin dureroase, parca tot ar fi putin. Plus de asta, nu putem vorbi in toate cazurile de revolte la nivel national. Unele s-au extins doar intre hotarele unui judet sau ale unui oras. Chiar se spunea, pana in ’89, in Occident, ca “mamaliga” romaneasca nu explodeaza. Era genul de vorba care incerca sa arunce peste poporul roman imaginea de oameni fricosi sau poate naivi – in sensul ca tot speram ca va fi mai bine, asa ca n-are rost sa ne rasculam azi.





Si iata ca am ajuns la momentul actual. In fata atator taieri de salarii si pensii – se spune ca ar fi una dintre cele mai dure curbe de sacrificiu din Europa cuprinsa de criza economica – romanii nu par chiar atat de convinsi ca trebuie sa iasa in strada, sa se revolte. Nu vorbesc de flecustete de mitinguri – chiar daca la ele participa zeci de mii de oameni – incheiate in coada de peste cu dansul pinguinului. Culmea e ca varstnicii sunt cei mai incisivi. Am vazut persoane la 60 – 70 de ani gata sa se ia la bataie cu jandarmii, in diverse orase, pentru a-si apara pensioara de cateva sute de lei, amenintata cu ciuntirea. Si nu erau decat o mana de oameni in fata trupelor de ordine. In acest timp, marile centrale sindicale delibereaza in sedinte fara sfarsit – sa facem sau nu greva, sa facem sau nu mitinguri? Dar nu dintre cele acompaniate de pinguini!





Ne intrebam mereu de ce alte popoare traiesc bine. De ce acum sunt alte tari care au depasit criza cu calm si prin masuri sociale si economice rationale?! Raspunsul e ca in alte tari nu exista doar conducatori mai buni, dar mai ales e altceva, mult mai important, dupa umila mea parere – poporul este activ, gata sa sara la beregata guvernantilor care nu-si fac datoria fata de tara.





Pe cand aici, in Romania, pare a fi locul ideal pentru corupti, lingai si incompetenti. Cel putin in ultimii 20 de ani. Care vin la putere aruncand poporului ciosvarte de promisiuni frumos mirositoare, pentru ca apoi sa nu le mai pese decat de buzunarul lor, sa fure fara mila si sa nesocoteasca traiul celor de jos. Sa le fie teama de mania poporului? Sa fim seriosi! Probabil ca sefii statului stiu si ei despre lista asta, atat de firava, a razvratirilor din Carpati, din ultima suta de ani. Si dorm linistiti…

joi, 27 mai 2010

Tara lupilor


Lupii si oile. Lupii au furat de-au stins, de 20 de ani incoace. S-au ghiftuit. Au strans averi nemasurate. Si cei de la putere si prietenii puterii. Cum sa simta ei criza acum? Oile, in schimb, au trait de azi pe maine. Cu capetele plecate si cu speranta unor zile mai bune. Care n-au mai venit. Si acum li se taie salariile, pensiile, indemnizatiile. Oilor. Doar lor. Tot de la ele se taie. Dar de la lupi? De la ei ce se taie? De la ei nu se poate. Ei sunt la putere. Ei si fratii lor. Cumnatii, verii, partenerii de afaceri. De la ei nu. Nimic! Ei stau linistiti. In palatele lor, in limuzinelor lor. Mai coboara, ce-i drept, din cand in cand, in mijlocul poporului de oi. Ei, sefii, smecherii. Sa ne spuna ca trebuie sa ne sacrificam. Noi, oile. Sa acceptam. Sa ne fie taiate salariile, pensiile, indemnizatiile. Sa ne fie taiata chiar si viata, la o adica. De ce nu? Noi trebuie sa ne sacrificam. Nu asa a fost mereu? In tara asta. Doar talpa tarii s-a sacrificat. In razboaie, in alte nenorociri. Oile. Si asa sunt multe, nu? Dintre ele pot sa piara o mie, un milion. Nu conteaza. Nu se poate, in schimb, sa piara vreun lup. Lupii sunt putini. Bogati, dar putini. Ei sunt un "bun" national, nu? Ei nu se pot sacrifica. Ei nu pot pieri. Doar oile sunt chemate pe esafodul restructurarilor. Si vor pieri. Toate? Posibil. Vor ramane doar lupii. In final. Tara lupilor. Romania...

joi, 20 mai 2010

Sa lustram stafiile

Asa ar trebui scris in subsolul legii lustratiei. Abia votata in parlament. Mai e ceva de votat, totusi, la una din camere. Pana cand legea va fi gata, frumos aranjata, coafata, buna de promulgat si aruncat pe piata. Desi unii ar spune ca mai degraba ar trebui aruncata la cos. Au trecut mai mult de 20 de ani de cand, la timisoara, in toiul revolutiei anticomuniste de acolo, s-a scris cu sange proclamatia in care, la punctul opt, se vorbea tocmai despre lustratie - cei care au slujit regimul comunist sa nu mai faca parte din institutiile statului roman democratic, cel de dupa 1990. Ei bine, si ce s-a intamplat cand a venit democratia? Lustratia a devenit limba straina pentru noii puternici ai romaniei, ca erau in capul statului sau pe la esaloanele inferioare. Ca doar multi dintre ei, foarte multi, slujisera regimul comunist - fie in comitetul central, fie in securitate, fie activisti, informatori, tortionari si asa mai departe. Dupa revolutie, baietii au fost destepti si si-au schimbat blana, s-au facut oameni democratici. Au intrat in noile structuri. Au facut afaceri. Nu ma lungesc pe subiect, e deja cunoscut totul. Un lucru e clar - nu aveau baietii astia niciun interes sa dea atunci, dupa 1990, legea lustratiei. Ar fi insemnat sa se autolustreze, nu?

Bun, si acum, in anul de gratie 2010, auzim de legea lustratiei. Cica s-a votat. Si cica va intra in vigoare. Nu se stie cand. E foarte posibil sa intre in vigoare. Si actualii guvernanti sa vina apoi sa spuna la televizor - ia uite ce maretie am realizat noi, dupa 20 de ani! Ia uite ce victorie istorica impotriva fostilor securisti, nomenclaturisti si asa mai departe! Ce zice legea - ca daca ai slujit regimul comunist, atunci nu ai voie sa mai faci parte din institutiile statului roman democratic, timp de cinci ani. Sa nu mai ocupi functii de demnitate publica. Sa nu mai fii sef - ca pe vremurile cand erai tartor cu secera si ciocanu-n frunte.

Dar intrebarea de baza care se pune acum este urmatoarea - pe cine mai lustram, fratilor? Ca majoritatea fostilor sefi comunisti aveau si ei o varsta, in 1989, nu erau copii. Au trecut 20 de ani, din 1990. Ba chiar se fac 21 de ani in decembrie 2010, de la revolutia din 1989. Timpul n-a stat in loc nici pentru nomenclaturistii lui nea nicu, nu? Au imbatranit oamenii. Multi au murit. Altii au iesit la pensie. Si atunci cui mai spui azi ca n-are voie sa ocupe functii de demnitate publica in stat, pentru ca a fost tartor comunist? Cui? Poate stafiilor.

Aha, stati asa, ca mi-a venit o idee - ba nene, n-ar fi bine sa luam legatura cu lumea ailalta? Cu raiul si cu iadul. De ce? Uite asa - sa le spunem celor de acolo sa aiba grija la fostii nomencalturisti comunisti, care tocmai s-au mutat in rai sau in iad. Sa nu cumva sa-i puna in functii. Dac-or fi d-astea si prin zonele alea. Adica sa se faca o lege a lustratiei. Cum s-ar spune - lustratia iadului si a raiului. Cred ca ar fi mai eficienta...

marți, 11 mai 2010

de ce sa nu recunoastem ca am ajuns in situatia de azi din cauza noastra, a tuturor?! de 20 de ani incoace ne facem ca…facem. reforme, schimbari, strategii. “chestii, socoteli” – vorba unui personaj de film. si? la ce ne-au folosit? nimeni n-a vrut cu adevarat reforma. sa ramana totul nemiscat. era mai bine pentru toti. si pentru politicieni, si pentru popor. cati aveau curajul unor schimbari profunde? care ar fi zdruncinat niste interese. nu numai macro, ci si micro. sa nu uitam frica de schimbare de dupa ’90. facusem o revolutie, cica, dar nimeni nu dorea schimbari majore. doar ceva carne prin macelarii. si ciunga la discretie. dar reforme? invatamantul, de pilda. cine ar fi vrut o reforma adevarata? cei care se autointituleaza profesori, desi mare parte din ei n-au nici talent, nici pregatire profesionala? pai reforma i-ar fi eliminat din sistem! sa schimbam din temelii programa scolara? vai de mine, pai ar fi dat faliment industria tipariturilor didactice, din care se scot bani grei de 20 de ani incoace. in sanatate reforma? aoleo! nici sa nu spui asa ceva in fata doctorilor si asistentelor care iau la greu spaga! pai reforma ar da de pamant cu acest “obicei”. iar exemplele pot continua la infinit, in toate domeniile. cand se va face ceva in tara asta? cand poporul nu va mai fi ipocrit. vorba aia, cu fundul in doua luntri…

am avut o discutie, de curand, cu un tip. este peste medie ca nivel social. mi-a spus asa - imi pare rau ca nu m-a dus capul sa fur si eu, cum au furat aia care acum sunt miliardari si au dat tunuri peste noapte. m-a consternat atitudinea asta. pana la urma nu-i punem la zid pe smecheri, ci mai degraba ii aplaudam. pe ceausescu l-am impuscat ca traia in huzur. cine i-a luat locul? niste parliti, ca noi toti, care mureau de foame in anii ’80. dar cand au ajuns la ciolan, fostii parliti au ajuns sa faca la fel ca nea nicu – traiesc in huzur. si au uitat de unde au plecat. ce s-ar intampla azi daca smecherii ar disparea? ar veni altii in locul lor. si ar fura la fel. stiu ca pare dur ceea ce spun acum. dar nu trebuie sa evitam sa ne uitam in oglinda si sa vedem cine suntem cu adevarat. sa ne dam seama ca ne este rau din cauza noastra. am vazut destule exemple, de ani si ani incoace. si mi-am dat seama ca ne meritam soarta. din pacate!

Inca un exemplu de "romanism". cu ani in urma, iarna, in centrul bucurestiului. la o intersectie. era gheata pe marginea trotuarului. nu aveai cum sa ocolesti. calcai si daca nu erai atent cadeai in fund. ce faceau romanii, trecatorii? unii se oprisera sa “admire” cum femei sau batrani aluneca si cad. unii poate riscau sa-si rupa o mana, un picior. NIMENI nu s-a gandit sa faca ceva, orice, sa termine cu problema. sa vina cineva de la un magazin din apropiere si sa puna sare, sa se topeasca gheata. nu! romanii stateau pe margine si radeau. flegmos. cum unii cad si se lovesc. durerea unora era motiv de haz pentru altii. atunci mi-am zis ca asta este una dintre imaginile emblematice ale romaniei – PROSTIA!

am tinut cu dintii de optimism. am vrut sa cred ca poporul acesta mai are o sansa. ca raul nu e atat de extins. dar cu fiecare zi am constatat ca realitatea e cu totul alta, iar ipocrizia atinge cote greu de imaginat. oameni de la care te astepti sa fie deosebiti prin gandire si comportament se dovedesc a fi niste lichele ordinare. asa mi-am dat seama ca sunt un fraier daca mai sper in redefinirea acestei tari, in capacitatea romanilor de-a se reinventa, in privinta mentalitatilor si a felului de-a se purta. avem “domni” si “doamne” cu duiumul. avem o “lume buna” extraodrinara. folosim cuvinte frumoase. vedem la televizor specialisti, intelectuali “fini”, auzim pareri care se vor “destepte”. fals! numai falsuri. strainii ne privesc rau. si pe buna dreptate. suntem duplicitari. nu ne tinem de cuvant. nu cautam calea simpla, cinstita. preferam sa muscam, decat sa mangaiem. mai bine sarim la bataie unii impotriva altora, decat sa ne unim.

s-a spus ca turnatorii erau specifici erei comunismului. fals! turnatoria, urmarirea mailurilor, a messurilor, a telefoanelor reprezinta azi un sistem al delatiunii nu numai aplicat la noi, dar chiar perfectionat in vremurile moderne. ce ii face pe turnatori sa fie turnatori? nici pomeneala “patriotismul” sau banii. ci placerea de a face rau altora. cu precadere celor mai destepti, care au sanse de reusita in cariera. pentru ca da, asta e romania – tara in care daca esti prea destept devii periculos pentru cei din jur. tara in care oamenii destepti risca mai degraba un pumn in cap, decat sa primeasca incurajari. cine sunt la noi “valorile” neamului? cine sunt cei care ar trebui sa fie varful de lance al inteligentei? elitele. sunt asemenea oameni in neamul romanesc, ce-i drept. dar ei se afla peste hotare.

las' ca-i "bine" si-asa. dupa ce ne-am "exportat" valorile, am ramas, din '90 incoace, cu conducatorii pe care-i meritam...