joi, 14 octombrie 2010

Nu vreau sa pup in fund

Tin minte ca m-am dus odata la un ziar si directorul de acolo, inainte sa-mi aprobe angajarea, mi-a pus o intrebare. Nu stiu daca era de incercare sau de rutina ori pur si simplu dorea sa-mi dea de inteles cum e cu “politica” ziarului. M-a intrebat direct, ca la fotbal – tu cu ce partid tii? Exact ca si cum ai intreba cu ce echipa tii. I-am raspuns, sincer, pentru ca asta e si realitatea mea – cu niciunul. E adevarat ca am mai avut de-a face cu o intrebare similara – cu ce partid tin? Dar atunci cel care ma apelase nu era director, ci om de cultura. Va las pe dumneavoastra sa alegeti ce fel de cultura – a cartofului, a verzei. Cel care m-a intrebat era actor. Nu mi s-a parut sa fie cu adevarat asa ceva, dupa felul in care vorbea si gandea. In fine. Nu inteleg nici idea asta de “a tine” cu cineva. Culmea e ca nu am fost intrebat ce ideologie imbratisez, ce idei politice. Nu, doar ce partid am la suflet. Adica, mai bine zis, ce gasca. In tara asta, oricum, nu exista ideologii. Numai gasti.

Ma intorc insa la intrebarea pe care mi-a pus-o directorul de ziar. Pentru ca de 17 ani, de cand sunt in presa, am vazut, asa cum a vazut toata lumea pana la urma, mai mult sau mai putin, fara sa fie neaparat in presa, am vazut - deci – o gramada de ziaristi care numai ziaristi nu sunt. S-au pus in realitate in slujba unor partie. A unor cercuri politice, economice. In numele vreunei ideologii, cumva? Hai sa fim seriosi! Pentru bani. Pentru avantaje de tot felul. Pentru masini, case, pentru ei si neamurile lor, pana la a saptea spita. Sigur ca atunci cand ii vezi pe la televizor mancand rahat pentru “binele” poporului, te uiti la ei si zici ca sunt ingeri cu stiloul in mana, veniti pe pamant sa imparta dreptatea, sa faca curatenie, sa dea de pamant cu jigodiile din politica, din finante, sa lupte impotriva coruptiei, a mafiei. Fara ca spectatorii, poporul, sa vada totusi, din primul moment, ce este dincolo de sticla televizorului, care este realitatea hada, aceea a unor slugoi unsurosi, care-si zic jurnalisti.

Cineva ma intreba odata – tu de ce esti asa de fraier si traiesti doar din salariu? Uite asa sunt eu, i-am raspuns. Eu sunt cu reportajele mele. Bat tara in lung si-n lat, cunosc oameni, locuri, imi rup pantofii prin toate rapele si noroaiele, ba mai era sa ma muste si un sarpe la un moment dat, o vipera cu corn. Dar asta sunt eu. Si ma simt mai bine asa. Chiar daca n-am bani, uneori nici sa trec strada. Insa nu mi-a placut niciodata sa fiu inregimentat, sa fac parte dintr-o turma, dintr-o gasca, sa ling blide, sa pup in fund, sa zic “sa traiti, sefule!”. Pentru ce, pentru o mana de arginti?

2 comentarii:

Flory spunea...

Ceea ce ai enuntat mai sus am experimentat pe propria piele. Este trist, dar adevarat.

Dan Gheorghe spunea...

probabil ca ar trebui sa vorbim mai mult despre tot ceea ce s-a intamplat in acesti 20 de ani in presa romaneasca. dar cine are interesul sa se stie adevarul?