luni, 18 octombrie 2010

Sperante si hartii

Cu ani in urma, vedeai la televizor, auzeai la radio, ti se spunea in toate formele posibile. Era un slogan. Acelasi. O poveste, cica de succes. Era ceva de genul asta - mai romani, voi ati trait toata viata ca niste amarati. Pe timpul comunismului stateati in cutii de chibrituri, in blocuri. N-aveati masina. Nu plecati in strainatate, in vacante. Nu aveati in casa televizoare sofisticate, aparatura de tot felul. Eeeeee, dar uite, mai nene, ca a venit capitalismul cel fericit. A venit el si in Romania, saracuta de ea! Si acum aveti posibilitatea, peste noapte, sa le dobanditi pe toate. Sa va razbunati pe trecut. Imediat! Si masina, si viloi, si mobila scumpa, si electrocasnice ultimul racnet. Tot ce va pofteste inimioara. Si mai era un slogan care-l insotea pe primul. Zicea cam asa - bai frate, esti tanar, de ce sa muncesti toata viata ca sa ai o masina bengoasa, un viloi, sa strangi bani pentru vacante exotice. Totul se poate rezolva acum, pe loc. Pe loc!

Dar cum era cu povestea asta? Erai tu, cetateanul ametit, intr-o mare dilema. Ce sa fac, cum sa fac? Sa am de toate, repede. Sa ma razbun si pe trecut, daca sunt deja la jumatatea vietii. Sau daca sunt tanar sa nu mai fac ce-au facut parintii mei, de-au muncit o viata pentru o masina sau pentru o casa. Nuuuuu! Totul acum, sa am acum. Dar cum? Ei bine, dupa ce ti se inoculau scenariile astea in creier, ti se prezenta (pam-pam-pam) cu mare pompa si rezolvarea. Si-ti aparea in fata sediul unei banci. Oricare. Banca sa fie. Te duceai acolo si luai un credit. Credit! Asta era rezolvarea. Creditul. Doreai o casa? Credit. Doreai o masina? Credit? Doreai un aspirator, o combina muzicala, o vacanta in tari exotice? Credit! Doreai sa te simti boier, macar pentru o zi? Credit. Da, macar pentru o zi. Chiar pentru o zi. Ca dupa aia venea scadenta. Cand incepeai sa platesti ratele la banca. Si dobanzi uriase. Si comisioane cu nemiluita. Pentru ce toate astea? Pentru iluzia care li s-a creat romanilor. Ca pot fi boieri. Pentru o zi. Ca pot sa pacaleasca viata. Sa aiba imediat totul. Totul!

Sigur ca nu vedeai decat prea tarziu si reversul medaliei. Ratele pe care va trebui sa le platesti in urmatorii 20-30 de ani. Va aduceti aminte ca la un moment dat se spunea chiar ca ar putea aparea creditul pe mai multe generatii? Adica luai acum gogoloiul de bani, cateva sute de mii de euro, pe care urma sa-l restitui - gogoloiul, zic - cu tot cu dobanzi si comisioane, toata viata ta. Si sa mai plateasca si copiii tai. Poate si nepotii.

Parerea mea este ca statul roman are o mare responsabilitate in ceea ce se intampla azi. Faptul ca sute de mii de romani s-au lacomit si au luat credite uriase, ca au fost incurajati sa bage mana pana la cot in borcanul cu miere. Dar o miere amara! Si azi ce se intampla? Mii si mii de oameni isi pierd bunurile, casele, masinile, pentru ca nu le mai pot plati. Pentru ca le-a scazut drastic salariul. Altii au ramas someri. Nu mai sunt boierii de altadata! S-au trezit din vis.

As fi vrut sa vad un guvern - sau niste guverne - in Romania, dupa 1990, care sa le spuna romanilor asa : mai romani, puneti mana si munciti, acumulati capital, deschideti-va afaceri. In diverse domenii. Afaceri mai mici, mai mari. Fiecare dupa cum il duce capul. Sau pregatiti-va in domenii de varf, sa va angajati la companii de top, cu salarii mari. Cu adevarat mari. Si cu banii astfel obtinuti, dupa ani de munca si de pus "malai" la saltea, abia apoi sa va luati ce va pofteste inima. Si masina, si casa, si vacante exotice. Nu va ingramaditi, ca fraierii, la credite, sa imbogatiti bancile! Sigur, noi, romanii, ar fi trebuit sa avem o tara cu adevarat libera, cu o legislatie simpla si eficienta, cu taxe mici, fara birocratie, ca in acest fel energiile acestui popor sa se descatuseze cu adevarat. Si oamenii sa inceapa sa produca. Sa se dezvolte capitalul. Sa se nasca si sa se raspandeasca adevarata clasa de mijloc. Oameni care sa stea pe picioarele lor si sa-si faca o viata buna din buzunarul lor. Nu din credite. Oare e normal sa-ti iei televizor pe credit? E un exemplu. Din multe altele. Nu mai zic de cei care isi plateau intretinerea la bloc sau isi luau mancare pe credit.

Azi se vorbeste de un alt slogan - 20 de ani pierduti. De la revolutie incoace. Din pacate, e adevarat. Pierduti. Pierduti in iluzia ca traim bine. Si dupa toata aceasta iluzie, care ne-a dat viata peste cap si ne-a facut sa alergam dupa cai verzi pe pereti, am ramas tot in cutiile noastre de chibrituri, in blocurile comuniste. Si tot cu buzunarele goale. Si am mai ramas cu ceva, de care speram sa scapam in 1989. Cu mahnirea din suflet. De-asta sunt atatia oameni care au uitat sa zambeasca. Macar sa zambeasca. Ne-am intors de unde am plecat in 1990. La sperante. Speram ca viitorul sa fie mai bun. Nicio certitudine. Doar sperante. Traim mereu cu gandul ca maine va fi mai bine. Si acel maine vine tot mohorat, ca si ziua de azi. E bine macar sa ai sperante. Inca e bine si asa. Pentru unii s-a inchis pana si robinetul sperantei. Oameni care ajung sa-si puna capat zilelor, din cauza ca nu mai au cum sa-si plateasca datoriile.

Ziceam de buzunarele goale? Am gresit. Nu sunt goale. Daca bagam mana in buzunar, dam peste un vraf de hartii. Contractele pe care le-am semnat cu cativa ani in urma. Pentru credit. Credite pe care trebuie sa le platim. In urmatorii ani sau zeci de ani. Bani nu avem. Am ramas cu contractele. Sperante si hartii...

2 comentarii:

C T spunea...

Frumoasa postare ,dar realitaatea este facuta de noi toti ,adica asa cum este poporul "lasama-n pace" exact asa este situatia pe care o traim. Iar cei care au in momentul de fata masina ,viloi si multe altele,cat de curand isi vor da seama ca mai de pret este altceva decat bogatia. Pe semne este ceva in natura nostra sa ne placa doar ceea ce vedem la altii.

Dan Gheorghe spunea...

ne dorim in viata si lucruri in functie de educatia pe care o avem. unii considera lucrurile materiale, luxul - o prioritate. altii se gandesc la suflet, la sanatate, la dragoste. fiecare cu ale lui.