luni, 1 noiembrie 2010

E ceva sa scrii din suflet. Sa simti ca traiesti acolo. In ceea ce tu simti. Si scrii. Si povestesti. Da, e aerul pe care il respiri. Oamenii pe care-i intalnesti. Iarba pe care o calci. Trecutul si prezentul. Si poate chiar si viitorul. Daca ar fi un viitor pe care sa-l putem reproduce pe hartie. Imi amintesc cu placere de locurile pe care le-am vazut si de oamenii pe care i-am cunoscut. Imi amintesc de ceea ce am simtit. O sa ma repet poate cat o fi sa exist. Ca nimic nu se poate face fara sa simti. Sa te simti. Sa scrii reportaj. Nu vreau sa intru in definitii scortoase. Reportajul se simte. La fata locului. E ca si cum ai trai printre acei oameni. Ai vedea ca ei si ai trai ca ei. Sa te duci si sa te asezi langa ei. Sa vezi ce fac, cum fac, de ce fac. Imi vin in minte acum toate locurile in care am fost. E o avalansa de simturi si de amintiri. Si regretul ca totul trece atat de repede. Mult prea repede. Si se termina. Oamenii aceia mai sunt inca acolo. Nu s-a schimbat poate nimic. Dupa ce-am plecat eu de la ei. Si-au reluat obiceiurile, si temerile, si nazuintele. Dar probabil ca nu de ei mi-e dor, ci de sentimentele mele, de cel care eram eu atunci. Cand am fost la ei, cand am simtit tot ce-am simtit, cand am scris. Mai greu, mai usor. Dar am scris. Am scris. Pentru ca asta stiu si-mi place sa fac. Atat. Cat voi mai putea...

2 comentarii:

Crin spunea...

asa-i, orice ce scrii.. trebuie s-o faci din suflet. cred ca e conditia succesului in orice tine de scris (mai putin daca esti grefier, dar na :)) ) mi-a placut ce zici tu acolo. asa c-am zis. Mai scrie.
:)

Dan Gheorghe spunea...

mai scriu. inca. atata timp cat voi mai putea. multumesc pentru comentariu!