miercuri, 29 septembrie 2010

Primul impuls pe care-l am e sa zic ceva de genul - asa-mi vine sa dau de pamant cu totul! Cand aud de oameni tineri care se lupta cu boala secolului - cancerul. Te intrebi, pana la urma, ce mai e si viata asta? Parca ai fi o frunza-n vant, pe bune! Facem, dregem, ne zbatem, e adevarat ca macar lasam ceva in urma nostra. Dar totusi... Parca ne topim prea usor. Parca suntem invinsi prea usor. Ne credem tari, dar suntem atat de slabi.

Azi am aflat de exploratorul roman Alin Totrean. Un mail trimis de la redactia "Terra Magazin", unde lucreaza omul de numai 42 de ani, m-a anuntat ca tanarul se lupta cu o forma de cancer, dupa ce initial i se extirpase o tumara la bratul drept. Pe urma i s-a pus diagnosticul de cancer al tesuturilor moi. Vor urma tratamente de radioterapie, apoi sedinte de chimioterapie.

Am scris si eu despre acest om, cand era in Australia, in mijlocul unui desert de mii de kilometri, pe care dorea sa-l traverseze. Are o biografie de-a dreptul impresionanta - primul roman care a facut o expeditie in Mongolia, primul roman care a traversat desertul Atacama, si tot primul roman care a facut o expeditie solitara in pustietatile Australiei. Are la activ, in propria lui tara, 24 de ani de turism montan, dar si 18 ani de speologie.

Poate sa para ciudat, dar nu l-am cunoscut pe acest om niciodata. Am scris de el, dar documentarea mi-am facut-o prin telefon si mail. Am scris de el cand exploratorul se afla deja in Australia. Si mi se parea extraordinar ce face. Intr-o lume invatata sa-si frece fundul de scaunul de la birou, sa mearga numai cu masina, cu autobuzul, cu avionul, cu trenul - ei bine, o lume care parca si-a uitat propriile-i picioare - iata ca in marea asta de sedentarism e un om care merge pe jos, de unul singur, mii de kilometri. Ce poate fi mai frumos?! Zic eu asa, ca altii m-ar califica si pe mine drept nebun. Cum probabil ca multi au spus si de calatorul Alin.

Cand tot pleci spre zari greu de atins, te gandesti ca a doua zi trebuie sa continui. Pentru ca urmele pasilor tai te asteapta, sa duci mai departe calea deja inceputa. Sa speram ca Alin se va intoarce la urmele pasilor lui. Sanatate!
Despre aplaudaci


Imi amintesc. Prin anii '80. Cand eram dusi cu totii pe stadioane. Aplaudacii - sa scandam numele conducatorului iubit. Faceam repetitii. In timpul spectacolului, pe stadionul national, umblau securistii printre noi. Cu figuri incruntate. Imbracati in pelerine negre. Si tipau. La noi. "Mai cu viata, mai tare!", ne amenintau cu pumnul. Sa batem mai tare din palme, sa scandam mai cu forta numele "iubitului". Imediat cum conducatorul sfarsea o fraza din discurs, securistii ne faceau semn - sa aplaudam, sa scandam. As fi vrut atunci sa se intample ceva. O forta nevazuta sa dea de pamant cu securistul care se uita la noi cu ochi sadici. Care ne mai si injura, daca nu faceam cum zicea el.

Credeam ca epoca aplaudacilor s-a sfarsit. Ca dupa revolutie n-o sa mai vina nimeni sa ne impuna sa aplaudam. N-o sa ne mai dea nimeni "tonul" la scandari. N-o sa mai existe aplauze prefabricate. Dar m-am inselat. Exista. De data asta, aplaudacul a devenit meserias. Iar in locul fostilor securisti sunt acum altii, nu stiu exact ce menire au - regizori de platou sau altceva. Nu conteaza. Asta se intampla la unele emisiuni televizate. Tot mai multe. Emisiuni - chipurile! - de divertisment. La care participa si publicul. Asa-zis public. In realitate, aplaudaci. Oameni care primesc o suma de bani. Pentru aplauzele lor. Uite ca ceva tot s-a schimbat - inainte de '89 aplaudai pe gratis, acum o faci pe bani.

Ma intreb de unde moda emisiunilor romanesti cu aplaudaci. Sa fie doar un concept occidental? Ca si acolo se fac emisiuni cu public. Televiziunile noastre au importat oricum hectare intregi de formate de emsiuni, de 20 de ani incoace. Sunt curios ce fac pana la urma "profesionistii" de televiziune de la noi, in afara de a da copy/paste dupa formate din strainatate. Unde e conceptia autohtona, unde e originalitatea? Pe de alta parte, imi pun si altfel intrebarea - daca nu cumva aplaudacul roman n-a fost importat, ci este o prelungire a "epocii de aur", a stadioanelor pline cu aplauze si urale, din anii 80. Asa cum aplaudacii de atunci primeau ordin de scandare, asa e si acum. S-au schimbat doar "regizorii" - cei dinainte purtau pelerine negre. Si aveau ochi albastri. Sper ca regizorii de aplauze de azi si-au schimbat macar "parul"...

luni, 20 septembrie 2010

Cateva sute de kilometri au calatorit, pana la Bucuresti, cele 24 de intrebari pe care le-am primit tocmai din Husi, de la Alina Darie. Gazetar. Si prieten. Ea se autodefineste gazetar indaratnic. Eu...nu stiu cum sa ma prezint. Inca. Dar asta nu ne-a impiedicat sa vorbim la concret, pe virtuala cale a Internetului, despre viata si meserie.




Alina Darie : Cand cineva ma intreaba cine sunt, cu ce ma ocup, pentru o fractiune de secunda am o problema: ce sa-i spun in doar doua cuvinte, ca sa stie exact cu cine dialogheaza. Ti se intampla si tie?




Dan Gheorghe : adevarat, si mie mi se intampla asta. nu-mi gasesc cele mai bune cuvinte ca sa ma definesc. as spune ca sunt ziarist. ca fac meseria asta de vreo 17 ani. ca imi place reportajul. ca imi place presa scrisa. nu si televiziunea, ca acolo sunt prea multe sabloane. imi place sa cunosc oameni. sa vorbesc cu ei, sa invat de la ei. si imi plac mai ales oamenii simpli. nesofisticati. care spun lucrurilor pe nume. care stiu sa te priveasca in ochi. si mai ales imi plac oamenii care nu vorbesc mult.



Alina Darie : Vezi, deja ai spus o multime de cuvinte. Asta ma face sa cred ca sunt oameni (suntem oameni) care nu incap in doar doua cuvinte. Ma uit la raspuns si vad ca te-ai contrazis din capul locului: "imi place sa cunosc oameni. sa vorbesc cu ei"...dupa care spui "si mai ales imi plac oamenii care nu vorbesc mult". Ne explici contradictia asta care mie imi lasa o nunata destul de interesanta asupra interlocutorului?



Dan Gheorghe : pai cred ca e simplu. nu-mi plac laudarosii. nu-mi plac cei care vor sa iasa in fata cu lucruri care sa epateze. mai degraba vreau sa ascult oameni care vorbesc la obiect despre munca lor. despre viata lor. fara artificii de exprimare. vreau sa vad naturaletea. nu sa fiu bombardat cu sabloane.




Alina Darie : Sa zicem. Eu nu sunt foarte convinsa ca toti cei care vorbesc mult, vorbesc numai despre calitatile lor. Dar ca veni vorba, care este calitatea ta pe care ai tine neaparat sa o aiba si copiii tai? Si de ce?



Dan Gheorghe : grea intrebare, sa stii. nu cred ca se poate vorbi aici de o mostenire. fiecare are personalitatea lui. mai degraba as spune ca fiul meu sa nu ma mosteneasca. am destule defecte. as vrea sa fie mai bun ca mine. poate ca un singur lucru l-ar putea avea de la mine - incapatanarea de a-si duce la capat un proiect. si de a face ce-i place. mie imi place sa scriu. si din asta traiesc. asta mi-am propus de cand aveam 16 ani. tin minte ca ieri. stateam la birou, in camera mea, aveam un caiet in fata, ma apucasem sa scriu o povestioara, iar atunci mi-a rasarit in minte gandul de a trai din scris.



Alina Darie : Ce fel de ziarist esti, Dan Gheorghe? Dar raspunde ca si cum ai avea in fata o oglinda mare, iar tu ai fi singur intr-o incapere cu peretii albi.



Dan Gheorghe : imi place, in primul rand, sa simt. atmosfera, oamenii. totul. mai intai sa simt. apoi sa vorbesc. sa pun intrebari. pentru reportaj e foarte important sa simti. nu numai sa relatezi faptele. reportajul mai e si experienta personala. te implici in ceea ce faci. am trecut prin asemenea situatii, am stat in mijlocul oamenilor despre care urma sa scriu. am dormit in cort, in pestera, am mers prin munti, prin sate izolate, am intrat in noroaie pana la genunchi. dar am avut satisfactia de-a afla nu numai informatii, ci de-a cunoaste si destine.




Alina Darie : Uite, eu am avut intotdeuna o problema in viata cu aparentele. Din sutele de oameni cu care ma inconjor, cred ca mai putin de 2% imi lasa impresia ca imi pricep firea. Iar asta nu ma suparara decat rar. Ba ma amuza sa aud ca sunt periculoasa, cand eu lacrimez la finalul filmului meu preferat "Avionul Condamnatilor". Si, culmea, ma si plictiseste gandul ca trebuie sa le arat cum sunt de fapt. Tu cum te intelegi cu cei care.... nu te inteleg?




Dan Gheorghe : cred ca aici raspunsul e foarte scurt - nu ma dau peste cap sa fac pe cineva sa ma inteleaga. daca ma percepe intr-un fel sau altul, e treaba lui. eu imi vad de treaba mea. e mai simplu asa. oricum, oamenii te percep si in functie de educatia lor, de prejudecatile lor. te trec prin acele filtre ale lor. filtre pe care eu nu le pot schimba.



Alina Darie : Anterior te-am intrebat ce fel de ziarist esti si, in loc de raspunsul direct, ai ales un...subterfugiu: sa te descrii, ca din asta lumea sa inteleaga ce vrea. Pe mine nu ma pacalesti, ca sunt batranica. Repet, tu ce fel de ziarist esti? Da-ti singur o nota, un calificativ. Te feresti sa te lauzi? Ia exemplu de la mine: eu ma cred un ziarist bun. Poate prea lenes pentru cate calitati mi-a dat Cel de Sus. Tu cum te crezi, in comparatie cu... cat ai primit la nastere?



Dan Gheorghe : nota? am auzit profesori care spun ca nota zece e pentru dumnezeu. deci zece sigur nu merit. poate opt, cel mult. uite ca la note nu m-am gandit. uneori n-am inspiratie. alteori e prea multa. scrisul imi da totusi o stare de bine. cand ma apuc de scris uit de tot. si de toate. in rest, cititorii sa ma judece. unii m-au injurat, altii m-au aplaudat. sunt bune si unele, si altele. mai ales cele rele, ca te trezesc la realitate, daca te crezi prea bun.



Alina Darie : Daca ai avea o luna libera, libera, iar telefonul ti s-ar strica in mod iremediabil. N-ai sti numerele nimanui pe de rost si ti-ai da seama ca nu e tocmai rau acest lucru. Ce-ai face cu cele 30 de zile?



Dan Gheorghe : as opri timpul in loc. iar fiecare zi sa fie alte 30. zic si eu acum, asa. sincer? as calatori. ma gandeam sa ma duc in cate un loc si sa stau acolo. cateva zile. apoi sa plec. in alt loc. si tot asa. sa cunosc oameni, sa vorbesc vrute si nevrute. nimic spectaculos n-as face. dar cred ca nici nu trebuie sa-ti programezi ceva spectaculos. pentru ca vine de la sine. te ia prin surprindere spectaculosul. asa e mai frumos. a, si as mai face ceva - castele de nisip. si un baraj din pamant, pe un izvor. cam atat.



Alina Darie : Ce mult ne deosebim! Eu l-as bate pe acela care mi-ar da 30 de zile libere! N-am avut un concediu in ultimii 10 ani si insasi ideea de "zi libera" imi vine ca o povara. N-as sti sa fac altceva decat sa ajung la birou, pe la 8, sa beau cana mea mare cu cafea, cat rasfoiesc netul, sa ma apuc de scris, de vorbit, de urmarit cu ochii lumea, in mersul ei leganat catre nicaieri. A avea zile libere inseamna a ma plictisi. Nu vreau sa vad locuri noi si nu vreau sa caut nimic in alta parte, daca tot ce iubesc eu mai mult si mai mult pe lume e la Husi. Pentru tine, Dan Gheorghe, unde se afla pe pamant, ce iubesti tu acum mai mult si mai mult?



Dan Gheorghe : am fost plecat opt zile in munti, cu cortul, pentru un material, in busteni, pe valea cerbului. in ultima noapte petrecuta acolo am visat ca dormeam acasa, in patul meu. e clar ca acasa mi-e cel mai bine. langa familia mea. langa rares al meu. si langa nevasta-mea. am un baiat de milioane!



Alina Darie : Frumos si adevarat! Eu, dincolo de universul familiei mele, ma simt cel mai prost si mai inutil personaj de pe pamant. Acasa, seara, in jurul mesei, cand mancam si radem de toate nimicurile de peste zi, noi patru suntem stapanii lumii. iar pe mine ma loveste desteptaciunea suprema pe loc . Ce reprezinta familia pentru tine, in sensul unitar al cuvantului?



Dan Gheorghe : iarasi o intrebare grea. si usoara, in acelasi timp. familia. e acolo unde te simti cel mai bine. unii ar spune ca e locul in care iti dai masca jos. masca pe care o porti pe strada. si esti tu insuti. macar eu m-am scutit de o munca inutila - nu port masca. niciunde. asa ca n-am ce sa dau jos. familia iti da de toate - bucurii, fericire, nervi, de toate. nu asa e viata?



Alina Darie : Iti da, dar iti si cere, nu? Tie ce iti cere familia ta, iar tu crezi ca nu poti oferi, pe cat ai vrea? Ca asa e viata, vorba ta, nu te lasa sa faci totul dupa cum ti-ai notat pe coltul biroului...



Dan Gheorghe : cred ca de multe ori nu ma pot oferi pe mine insumi. sunt plin de ganduri. uneori nu ma inteleg nici eu pe mine. cred ca sunt greu de suportat, asta e clar.



Alina Darie : Stii, daca eu ma uit acum pe geam, vad afara, printre frunzele acestei toamne, un strop din iubirea pe care eu o simt cuibarita la mine-n piept, ca o ciudata. Despre iubire eu am o parere foarte frumoasa, intotdeuna cu ochi albastri. Nu cred ca iubirea e un joc, ci un fel de umbra, care te ajunge sau nu, in cele mai bizare momente. Ai vrea s-o alungi, dar ea nu asculta de tine. Ai vrea s-o chemi, dar ea e hat, departe. Rasare de nicaieri si tot acolo se intoarce, daca nu-i mai place de tine. Tu cum te intelegi cu... umbra asta?



Dan Gheorghe : umbra aceea este asa cum o facem noi. daca esti fericit sau nefericit, la fel ti-e si umbra. ca si cum trupul ti-ar sta drept sau cocarjat. umbra descrie cu fidelitate linia trupului. probabil ca umbra aceea de care vorbesti tu, ca o iubire, descrie alte linii, cele sufletesti. nefericit fiind, e mai palida umbra. fericit - e mai consistenta, mai luminoasa. eu am trecut prin toate starile posibile. dar umbra nu s-a topit niciodata. ar fi insemnat sa am numai gheata in suflet. si n-am avut doar gheata, din fericire!




Alina Darie : Se spune ca barbatii nu plang niciodata. Dar cum eu, in mare parte din timp, cred ca oamenii sunt pur si simplu oameni, in afara criteriilor legate de gen, te intreb: omul Dan plange?



Dan Gheorghe : trebuie sa ai curaj sa plangi de fata cu altii. si eu n-am acest curaj. insa am plans. dar numai cand eram singur.



Alina Darie : Spune-mi ce inseamna pentru tine o femeie anume? Cea care te completeaza, cea care te incalzeste si care stie sa taca atunci cand gandurile tale vorbesc. Cea la care te-ai intoarce oricand, oricum, cea pe care o visezi si care nu seamana cu alte femei. Nu o numi, doar vorbeste despre ea.




Dan Gheorghe : acea femeie este ileana cosanzeana din gandurile oricarui barbat, nu? asa cum orice femeie viseaza la fat-frumosul ei. in realitate, lucrurile sunt mai complicate. sau par complicate. ma gandeam daca exista casnicia perfecta. evident ca nu. ar fi un non-sens. oamenii nu sunt perfecti, deci nici ce fac ei nu e perfect. asa ca nici ileana cosanzeana nu exista. si nici fat-frumos. un lucru este insa clar - partenerul iti raspunde dupa cum si tu te comporti cu el. sa am pretentii la cosanzeana? sa existe pentru mine? ma indoiesc, atata timp cat eu nu sunt in stare sa fiu fat-frumos!



Alina Darie : Ce chestie! Mie, daca mi-ar fi cerut cineva sa vorbesc despre Fat Frumosul din inima mea, nici prin gand nu mi-ar fi trecut sa aduc vorba despre perfectiune sau sa invoc cel mai sterp cuvant posibil, care sa foloseste atunci cand vine vorba de o relatie: partener. Eu as fi cazut pe ganduri, as fi zambit si, cu ochii impaienjeniti, ti-as fi spus ca EL-ul meu inseamna pentru mine locul cel sigur de pe lume si pieptul cel mai cald si bratele cele mai invaluitoare, mai stranse, mai dorite. Dar, vezi, de aceea e frumos sa dialoghezi, ca inveti idei noi, despre aceleasi lucruri. Imi pari un om prea sensibil pentru lumea asta, e o aparenta sau o realitate?




Dan Gheorghe : incerc chiar si la varsta asta, la 42 de ani, sa ma definesc. nu sunt sigur ca reusesc. e o lume care de multe ori ma sperie. alteori ma surprinde. dar la fel de mult e si frumoasa. depinde de oamenii pe care ii cunosc. pentru ca sunt fel si fel de indivizi - buni si rai. cred ca fiecare din noi ne purtam si in functie de mediul in care traim. ne pliem cumva pe acel mediu. au fost si momente in care nu aveam incredere in mine. si momente de cumpana. dar si zile cand stiam exact cine sunt si ce vreau. una peste alta, fac parte dintr-un tablou cu multa culoare.



Alina Darie : Ce teluri mai ai ca ziarist? Si intreb asta, gandind ca ai 42 de ani si o multime de ani in presa...




Dan Gheorghe : sa scriu in continuare, asta e clar. si mai sunt atat de multe locuri in care sa merg. dar asta tine si de destin. el ma va duce acolo unde nici nu ma gandesc azi. insa e clar - vreau sa scriu!



Alina Darie : Ce ai vrea sa stie oamenii despre tine si nu stiu?



Dan Gheorghe : singurele care vorbesc despre mine sunt articolele pe care le-am scris. asta pe line profesionala. personal? mi-am dorit foarte mult copilul pe care il am. il iubesc enorm. si ma rog pentru el in fiecare zi, sa-i fie bine, si de acolo, de sus, sa fie mereu aparat.



Alina Darie : Ce crezi despre politica? Dar despre politicieni?




Dan Gheorghe : cred ca de la fanarioti incoace, cel putin, nu s-a schimbat nimic. avem aceleasi personaje. s-au schimbat doar hainele pe care le poarta, dupa moda fiecarei vremi. nu si caracterele. la noi se merge pe urmatoarea premiza - da-te tu la o parte, sa ma asez eu in loc tau. care pe care. l-au dat jos pe ceausescu, sa se aseze ei in palatele si-n jilturile lui, in masinile si-n avioanele lui. sa aiba ei puterea lui. si de atunci tot asa, de 20 de ani incoace. altii si altii. toti sunt o apa si-un pamant.



Alina Darie : Eu cred ca politica e utila oamenilor si, fara ea, lumea n-ar fi evoluat. Numai ca, dupa 1989, ce se petrece la nivel inalt, pe Dambovita, e un fel de sotron, nu e politica. Un fel de "Ali Baba si cei foarte multi hoti". Separat de asta, ce mai crezi despre tara noastra, Romania? Simti ceva cand canta Desteapta-te romane?



Dan Gheorghe : tara inseamna altceva decat politicienii. da, simt ceva cand se canta imnul. e ceva ce nu poate fi descris in cuvinte. simt ca sunt roman. pur si simplu.



Alina Darie : Am auzit la unii ca le e rusine sa spuna ca sunt romani. In fata unei asemenea declaratii, mi-am dat seama ca tipul care vorbeste asa ar fi in stare ca, maine, sa se jeneze si cu ma-sa. De aceea te intreb: sunt sau nu motive sa te simti rusinat ca esti roman, fie si uneori?




Dan Gheorghe : ar trebui sa avem, ca popor, curajul sa ne privim in oglinda, sa ne recunoastem defectele. si daca am face asa ceva, si mai ales daca ne-am indrepta, ar trebui sa fim mandri. nu sa ne fie rusine de noi insine.




Alina Darie : Mie imi plac oamenii buni si sinceri, imi plac oamenii care spun, cu aceeasi naturalete, vorbe ca "ma, ce prost sunt", "te iubesc", "cred in Dumnezeu", "ceapa ma'sii de treaba". Nu conteaza culoarea pielii, a hainelor, nu conteaza limba vorbita sau etnia. Am prieteni evrei, makidoni, unguri (cei mai multi) si o rusoaica. Despre tigani am o parere deloc acida. Ma fac sa rad. Sunt amzuanti, in galagia lor, in muzica lor, in cearta lor plina de...Flacarica si de State. Daca fura sau dau in cap, atunci sunt toti infractori, dar nu in functie de etnie, ci de codul penal. Tu ce crezi despre tigani? Si despre expulzarile recente?




Dan Gheorghe : ar trebui sa se vorbeasca despre expulzarile infractorilor, nu despre expluzarile tiganilor. infractiunea nu are piele, deci nici culoare. daca vorbim de expulzari in sine, da, sunt de acord. dar nu sa fie pusa o intreaga etnie la colt.




Alina Darie : Despre tarani, despre oamenii satelor, crezi ca mai au azi intelepciunea si sfiala despre care vorbesc legendele stramosesti?



Dan Gheorghe : cu siguranta ca da. au suficienta intelepciune. am cunoscut destui tarani si pot afirma asta. oamenii acestia par mai degraba, in vremurile astea, ca niste ursi. hiberneaza. si asteapta timpuri mai bune. e o hibernare menita parca sa conserve tocmai calitatile satului romanesc. supus azi unei distrugeri mai mari decat pe vremea comunismului. am cunoscut tarani care locuiesc pe varfuri de munti. si care s-au adaptat la viata lor. fara sa ceara nimic in schimb. ei cu viata lor, asteptand vremuri mai bune...




Alina Darie : Da, eu cred altfel... Nici taranii nu mai sunt ce-au fost. Traiesc sentimentul trist ca, odata cu moartea bunicilor mei, a luat sfarsit o epoca. In fine... Sa ma intorc la subiecte mai relaxante. De ce iubesti femeile, Dan Gheorghe?




Dan Gheorghe : e ca si cum ar intreba cineva - de ce mananc? sigur, dincolo de latura hormonala, naturala sau cum vrei sa-i spui, dragostea e ceva ce nu tine de vointa noastra. nici cand incepe, nici cand se termina. de ce iubesc? nu stiu sa spun. asa cum nu stiu sa spun nici altceva - daca ce am simtit pana acum, toata viata mea, se poate incadra in standardele unei iubiri adevarate.




Alina Darie : Ce te plictiseste cel mai mult la o femeie?




Dan Gheorghe : asta deja nu mai tine de faptul ca e femeie sau barbat. ma plictisesc oamenii care n-au nimic de spus. desi se spune si altceva - ca sunt momente in care barbatul nu mai gandeste cu capul, iar creierul i-a cazut in pantaloni. asa ca de plictiseala nu mai poate fi vorba.





Alina Darie : E toamna, stau de vorba cu tine de o ora. Am baut o cana cu cafea fierbinte si pe sub geamurile inalte misuna o persoana draga mie, dar care se simte neglijata. Eu am insa de terminat o discutie si intreb: ai vreun vis care speri sa se intample neaparat in urmatorii 2 ani?




Dan Gheorghe : nimic precis nu-mi propun. astept ziua de maine...

duminică, 19 septembrie 2010

de ce altii stiu sa traiasca bine si noi nu? de ce altii stiu sa-si faca o tara frumoasa, bine organizata, si noi nu? de ce noi, romanii, parca suntem blestemati sa traim in mizerie? de ce suntem parca sortiti sa ne invartim in jurul cozii, sa repetam istoria, sa ne intoarcem mereu la mizeria de care credeam c-am scapat? dar nu scapam. doar o repetam.


intrebari fara raspuns. unii ar spune ca noi suntem de vina, ca noi ne-am ales destinul asta, ca noi ne alegem conducatorii pe care-i meritam. altii, dimpotriva, ar spune ca de vina e dumnezeu care nu ne da noroc, ca de vina sunt americanii, rusii, nu stiu mai cine. si uite asa ni se duce viata si de la o generatie la alta plangem. asta e practic singura mostenire pe care o transmitem din generatie in generatie - lacrimile si mizeria.


acum vrem sa iesim in strada. ce sa clamam, ce sa huiduim, pe cine? pe ei, cei care ne conduc? sau mai bine ne-am huidui pe noi insine, care ne-am pus singuri paie-n cap, ni le-am aprins, ne-a luat foc parul, ne-am facut scrum toate sperantele?! pentru ca nimeni nu e de vina, decat noi, oamenii din tara asta, care nu stim exact ce vrem.


cred ca ar trebui sa facem mai mult, sa ne depasim conditia, sa ne readucem aminte de valorile, de cultura, de sufletul nostru, de tot ce e bun in noi. altfel, suntem condamnati sa repetam la nesfarsit greselile. mai bine sa rupem firul acum. si sa ne dam seama ca altul ne e drumul. daca stim si daca vrem sa-l vedem. daca vrem cu adevarat!


ma gandeam asa - daca ar fi sa plecam nu numai din tara. e si asta solutia. mai ales pentru oamenii tineri. pana la urma avem o singura viata si trebuie s-o traim cat mai bine. sa ne traim clipa. dar daca ar mai trebui sa plecam de undeva? spiritual vorbind. sa plecam din noi insine. din acel amalgam de secole, al mizeriei, al inculturii, al deznadejdii, sa ne parasim acel "trup" de popor invatat numai sa traga la jug si sa asculte de stapan. n-ar fi mai bine sa devenim altii? mai buni, mai curati, mai inventivi? sa ne reinventam. ca natie. n-ar fi mai bine asa?


vom ajunge si noi sa traim ca altii. cu adevarat bine. si sa nu ne mai miram - de ce alte popoare traiesc bine si noi nu. poate ca asta este explicatia. alte popoare au stiut sa se reinventeze. dupa razboaie, catastrofe, mari schimbari in istoria lor. au schimbat macazul. au luat-o pe drumul cel bun. a fost unitate. si toti au fost ca unul. si atunci le-a mers bine. oare nu asta e solutia si pentru noi?

joi, 16 septembrie 2010

Criza si benzina

O intrebare ciudata, la prima vedere. Dar totusi... Numai daca te uiti la aglomeratia de masini din Bucuresti, stai si te intrebi - adica eu ma intreb, mai precis - de unde au oamenii astia bani de benzina? In conditiile in care carburantul se apropie vertiginos de pragul celor cinci lei pe litru. Intr-o tara cu adevarat in criza ma gandesc totusi ca s-ar simti ceva efecte si pe carosabil. Mai putine masini in miscare, mai multe in parcari. E adevarat ca traim intr-o Romanie in care oamenii obisnuiesc sa se urce in masina si daca se duc la piata. Unii ar spune - si la toaleta! Nu mai zic de cei care se deplaseaza cu bolizi de sute de cai putere, mari consumatori de combustibil. Altfel, toata lumea se plange, mai ales la televizor - au scazut salariile, nu avem ce sa dam de mancare la copii, rechizitele s-au scumpit, creditele bancare sunt tot mai apasatoare, din cauza dobanzilor aiuritoare, nu mai avem bani pentru haine, pentru pantofi, pentru excursii, pentru concedii. Numai de benzina, da...

luni, 13 septembrie 2010

Abia ce era sa zic ca romanii au devenit romantici! Desi pe fundalul saraciei de-acum pare o poveste cu iz de salam mucegait. Stau la o coada, zilele trecute. La un ghiseu. Doi tipi sar la harta. Unul mai in varsta, altul mai tanar. Nu stiu de la ce s-au luat. In fine, nu asta conteaza. Altceva mi-a atras atentia. Cu zambetul pe buze-i subtiri, metalice, schimonosite in ranjet, tanarul ii arunca batranului o invitatie in parc. Probabil in loc de injuratura. Ca tot eram intr-o institutie, nu pe maidan. Asa ca nu se facea, nu era cadrul adecvat, sa treaca la un atac direct si spurcat. Junele se exprima la persoana a doua. Invitatia a venit astfel pe cale diplomatica. Ceva de genul - hai sa mergem in parc, sa vedem cine-i mai tare, daca sunteti tare-n gura! Cam asta a fost mesajul. Chiar daca limbajul parea la prima vedere mieros, nu puteai sa nu remarci cuvintele care suierau in aer precum un cutit aruncat cu mestesug spre victima. Ceea ce m-a facut sa exclam in sinea mea ca "romantismul" de care da dovada tanarul cu pricina te poate trimite usor spre epoca in care barbatii se invitau reciproc la un duel, pe malul unui lac sau la margine de padure, sa-si regleze problemele sau neintelegerile. Sau frustrarile...

luni, 6 septembrie 2010

Sa ne retragem la tara si sa investim in vise frumoase. Sub clar de luna si bataia ploii sa ne imaginam ca toate-n lume sunt frumoase, si macar aerul ne mai apartine. Ca-n rest, impozitele si taxele ne taie de peste tot. Chiar si din oase. Merita sa mai traiesti? Da. Chiar si in Romania? Da, sunt convins. Tactica aplicata de stramosii nostri, care se retrageau in munti, din calea puhoaielor navalitoare, e si azi de actualitate. Mai zicea cineva de roata istoriei. Care se tot intoarce. Uite ca se intoarce. Si azi facem ca iobagii din timpuri imemoriale. Ne retragem in vagauni. Sa nu mai auzim de nimeni si de nimic. Daca stramosii nostri nu mai doreau sa aiba de-a face cu tatarii, noi, cei de azi, nu mai vrem sa auzim de conducatorii pe care totusi i-am votat. Din pacate!


E ca si cum am fi votat sa ni se puna capul sub topor. Sau sa fim arsi pe rug. Doamne, ce ne-am mai dorit asta! Unii ar zice ca romanii sunt cumva masochisti. Mai stii...
Ca sa dai de oameni normali in Romania trebuie sa cauti pe Google. Daca vrei, in schimb, sa vezi lepadaturi, nu trebuie decat sa iesi pe strada si sa faci cativa pasi. Asta este tara in care traim. Din pacate, asta ne e imaginea. Oare cea adevarata? Cei optimisti raman pe "baricade" si spera ca lucrurile se vor schimba. Cei pesimisti, in schimb, isi fac bagajele si pleaca spre alte zari. Intrebarea e cine are dreptate. Pentru ca e greu de spus, la cum arata Romania de azi, daca e mai bine sa ramai aici ori sa pleci, fara sa te mai uiti macar o clipa inapoi.

Auzi la tot pasul de mafioti si cutitari. De smecheri versati in a-ti goli buzunarele de bani. De trantori care isi fac veacul pe la colt de strada. Apropo de strazi, citeam la inceputul acestui an o statistica pe 2009 a politiei, despre bandele de cartier din Bucuresti. In care se arata cum aceste bande s-au transformat, de-a lungul timpului, in grupuri de la coltul strazii. Politia facea astfel un fel de studiu sociologic despre cum au evoluat smecherii. Dar oare asta trebuie sa faca politia? Sau mai bine ar fi sa-i umfle pur si simplu pe borfasi? La vremea respectiva, am scris despre un fenomen in crestere in tara asta - oamenii simpli se inscriu la cursuri de autoaparare. Pentru a invata sa contracareze singuri atacurile banditesti. Dupa ce au mancat deja bataie pe strada. Si nimeni nu i-a aparat atunci - nici trecatorii, nici politia. Normal, politistii au alte treburi, sa faca statistici...

Un motiv de-a ramane totusi in tara este ca inca mai exista oameni de calitate aici. Fac cercetari, scriu carti, dau dovada de spirit de sacrificiu, isi ajuta semenii, descopera lucruri uimitoare. Sunt arheologi, profesori, medici, muzicieni, psihologi. Si multi altii. Sigur, pe multi nu-i stie nimeni. Doar ziceam la inceput ca trebuie sa dai cautare pe Google, sa-i descoperi. Dar macar esti aici. Si ii poti vedea, le poti vorbi, ii poti asculta, poti schimba. Macar pentru atat merita sa mai ramai in Romania. E oare putin?...