miercuri, 27 octombrie 2010

Mai intai te intrebi de ce vrei sa fii director. Ei na!

Pe urma trebuie sa-ti propui sa faci ceva, ca sef. Hai nu zau?!

Dupa aceea te gandesti cat vei rezista in fotoliu. E-te fleosc!

Cineva o sa te chestioneze de ce n-ai rezolvat problemele. Da, da...

Altul iti va cere demisia. Sa mori tu?

Sindicatele vor veni peste tine sa te scoata din functie. Sictir!

Partidul care ti-a dat ciolanu' te mangaie pe cap. Saru'mana sefu'!

marți, 26 octombrie 2010

Dincolo de partide, de manevre, de declaratii belicoase, un lucru e clar - romanii s-au saturat sa traiasca prost! Asta ar spune cineva azi, daca ar vedea mii de oameni in strada, strigand ca nu mai vor sa le fie foame, sa le fie teama, sa le fie frig. Dar oare chiar s-au saturat romanii de toate astea? Oare chiar ne-am trezit sau ne vom trezi vreodata? A cata oara in istoria noastra maraim la puternicii zilei si spunem ca ne-am saturat? A cata oara spunem ca de maine vrem sa ne fie mai bine? Si nu ne e. Apoi ne trece cheful de "zbenguiala" pe strazi. Zise revolutii, revolte, rascoale. Ca sa ajungem de unde am plecat. In mizerie si desfranarea mintii, ametite de frica, si foame, si frig. Si atunci?...

luni, 18 octombrie 2010

Sperante si hartii

Cu ani in urma, vedeai la televizor, auzeai la radio, ti se spunea in toate formele posibile. Era un slogan. Acelasi. O poveste, cica de succes. Era ceva de genul asta - mai romani, voi ati trait toata viata ca niste amarati. Pe timpul comunismului stateati in cutii de chibrituri, in blocuri. N-aveati masina. Nu plecati in strainatate, in vacante. Nu aveati in casa televizoare sofisticate, aparatura de tot felul. Eeeeee, dar uite, mai nene, ca a venit capitalismul cel fericit. A venit el si in Romania, saracuta de ea! Si acum aveti posibilitatea, peste noapte, sa le dobanditi pe toate. Sa va razbunati pe trecut. Imediat! Si masina, si viloi, si mobila scumpa, si electrocasnice ultimul racnet. Tot ce va pofteste inimioara. Si mai era un slogan care-l insotea pe primul. Zicea cam asa - bai frate, esti tanar, de ce sa muncesti toata viata ca sa ai o masina bengoasa, un viloi, sa strangi bani pentru vacante exotice. Totul se poate rezolva acum, pe loc. Pe loc!

Dar cum era cu povestea asta? Erai tu, cetateanul ametit, intr-o mare dilema. Ce sa fac, cum sa fac? Sa am de toate, repede. Sa ma razbun si pe trecut, daca sunt deja la jumatatea vietii. Sau daca sunt tanar sa nu mai fac ce-au facut parintii mei, de-au muncit o viata pentru o masina sau pentru o casa. Nuuuuu! Totul acum, sa am acum. Dar cum? Ei bine, dupa ce ti se inoculau scenariile astea in creier, ti se prezenta (pam-pam-pam) cu mare pompa si rezolvarea. Si-ti aparea in fata sediul unei banci. Oricare. Banca sa fie. Te duceai acolo si luai un credit. Credit! Asta era rezolvarea. Creditul. Doreai o casa? Credit. Doreai o masina? Credit? Doreai un aspirator, o combina muzicala, o vacanta in tari exotice? Credit! Doreai sa te simti boier, macar pentru o zi? Credit. Da, macar pentru o zi. Chiar pentru o zi. Ca dupa aia venea scadenta. Cand incepeai sa platesti ratele la banca. Si dobanzi uriase. Si comisioane cu nemiluita. Pentru ce toate astea? Pentru iluzia care li s-a creat romanilor. Ca pot fi boieri. Pentru o zi. Ca pot sa pacaleasca viata. Sa aiba imediat totul. Totul!

Sigur ca nu vedeai decat prea tarziu si reversul medaliei. Ratele pe care va trebui sa le platesti in urmatorii 20-30 de ani. Va aduceti aminte ca la un moment dat se spunea chiar ca ar putea aparea creditul pe mai multe generatii? Adica luai acum gogoloiul de bani, cateva sute de mii de euro, pe care urma sa-l restitui - gogoloiul, zic - cu tot cu dobanzi si comisioane, toata viata ta. Si sa mai plateasca si copiii tai. Poate si nepotii.

Parerea mea este ca statul roman are o mare responsabilitate in ceea ce se intampla azi. Faptul ca sute de mii de romani s-au lacomit si au luat credite uriase, ca au fost incurajati sa bage mana pana la cot in borcanul cu miere. Dar o miere amara! Si azi ce se intampla? Mii si mii de oameni isi pierd bunurile, casele, masinile, pentru ca nu le mai pot plati. Pentru ca le-a scazut drastic salariul. Altii au ramas someri. Nu mai sunt boierii de altadata! S-au trezit din vis.

As fi vrut sa vad un guvern - sau niste guverne - in Romania, dupa 1990, care sa le spuna romanilor asa : mai romani, puneti mana si munciti, acumulati capital, deschideti-va afaceri. In diverse domenii. Afaceri mai mici, mai mari. Fiecare dupa cum il duce capul. Sau pregatiti-va in domenii de varf, sa va angajati la companii de top, cu salarii mari. Cu adevarat mari. Si cu banii astfel obtinuti, dupa ani de munca si de pus "malai" la saltea, abia apoi sa va luati ce va pofteste inima. Si masina, si casa, si vacante exotice. Nu va ingramaditi, ca fraierii, la credite, sa imbogatiti bancile! Sigur, noi, romanii, ar fi trebuit sa avem o tara cu adevarat libera, cu o legislatie simpla si eficienta, cu taxe mici, fara birocratie, ca in acest fel energiile acestui popor sa se descatuseze cu adevarat. Si oamenii sa inceapa sa produca. Sa se dezvolte capitalul. Sa se nasca si sa se raspandeasca adevarata clasa de mijloc. Oameni care sa stea pe picioarele lor si sa-si faca o viata buna din buzunarul lor. Nu din credite. Oare e normal sa-ti iei televizor pe credit? E un exemplu. Din multe altele. Nu mai zic de cei care isi plateau intretinerea la bloc sau isi luau mancare pe credit.

Azi se vorbeste de un alt slogan - 20 de ani pierduti. De la revolutie incoace. Din pacate, e adevarat. Pierduti. Pierduti in iluzia ca traim bine. Si dupa toata aceasta iluzie, care ne-a dat viata peste cap si ne-a facut sa alergam dupa cai verzi pe pereti, am ramas tot in cutiile noastre de chibrituri, in blocurile comuniste. Si tot cu buzunarele goale. Si am mai ramas cu ceva, de care speram sa scapam in 1989. Cu mahnirea din suflet. De-asta sunt atatia oameni care au uitat sa zambeasca. Macar sa zambeasca. Ne-am intors de unde am plecat in 1990. La sperante. Speram ca viitorul sa fie mai bun. Nicio certitudine. Doar sperante. Traim mereu cu gandul ca maine va fi mai bine. Si acel maine vine tot mohorat, ca si ziua de azi. E bine macar sa ai sperante. Inca e bine si asa. Pentru unii s-a inchis pana si robinetul sperantei. Oameni care ajung sa-si puna capat zilelor, din cauza ca nu mai au cum sa-si plateasca datoriile.

Ziceam de buzunarele goale? Am gresit. Nu sunt goale. Daca bagam mana in buzunar, dam peste un vraf de hartii. Contractele pe care le-am semnat cu cativa ani in urma. Pentru credit. Credite pe care trebuie sa le platim. In urmatorii ani sau zeci de ani. Bani nu avem. Am ramas cu contractele. Sperante si hartii...

joi, 14 octombrie 2010

Nu vreau sa pup in fund

Tin minte ca m-am dus odata la un ziar si directorul de acolo, inainte sa-mi aprobe angajarea, mi-a pus o intrebare. Nu stiu daca era de incercare sau de rutina ori pur si simplu dorea sa-mi dea de inteles cum e cu “politica” ziarului. M-a intrebat direct, ca la fotbal – tu cu ce partid tii? Exact ca si cum ai intreba cu ce echipa tii. I-am raspuns, sincer, pentru ca asta e si realitatea mea – cu niciunul. E adevarat ca am mai avut de-a face cu o intrebare similara – cu ce partid tin? Dar atunci cel care ma apelase nu era director, ci om de cultura. Va las pe dumneavoastra sa alegeti ce fel de cultura – a cartofului, a verzei. Cel care m-a intrebat era actor. Nu mi s-a parut sa fie cu adevarat asa ceva, dupa felul in care vorbea si gandea. In fine. Nu inteleg nici idea asta de “a tine” cu cineva. Culmea e ca nu am fost intrebat ce ideologie imbratisez, ce idei politice. Nu, doar ce partid am la suflet. Adica, mai bine zis, ce gasca. In tara asta, oricum, nu exista ideologii. Numai gasti.

Ma intorc insa la intrebarea pe care mi-a pus-o directorul de ziar. Pentru ca de 17 ani, de cand sunt in presa, am vazut, asa cum a vazut toata lumea pana la urma, mai mult sau mai putin, fara sa fie neaparat in presa, am vazut - deci – o gramada de ziaristi care numai ziaristi nu sunt. S-au pus in realitate in slujba unor partie. A unor cercuri politice, economice. In numele vreunei ideologii, cumva? Hai sa fim seriosi! Pentru bani. Pentru avantaje de tot felul. Pentru masini, case, pentru ei si neamurile lor, pana la a saptea spita. Sigur ca atunci cand ii vezi pe la televizor mancand rahat pentru “binele” poporului, te uiti la ei si zici ca sunt ingeri cu stiloul in mana, veniti pe pamant sa imparta dreptatea, sa faca curatenie, sa dea de pamant cu jigodiile din politica, din finante, sa lupte impotriva coruptiei, a mafiei. Fara ca spectatorii, poporul, sa vada totusi, din primul moment, ce este dincolo de sticla televizorului, care este realitatea hada, aceea a unor slugoi unsurosi, care-si zic jurnalisti.

Cineva ma intreba odata – tu de ce esti asa de fraier si traiesti doar din salariu? Uite asa sunt eu, i-am raspuns. Eu sunt cu reportajele mele. Bat tara in lung si-n lat, cunosc oameni, locuri, imi rup pantofii prin toate rapele si noroaiele, ba mai era sa ma muste si un sarpe la un moment dat, o vipera cu corn. Dar asta sunt eu. Si ma simt mai bine asa. Chiar daca n-am bani, uneori nici sa trec strada. Insa nu mi-a placut niciodata sa fiu inregimentat, sa fac parte dintr-o turma, dintr-o gasca, sa ling blide, sa pup in fund, sa zic “sa traiti, sefule!”. Pentru ce, pentru o mana de arginti?

miercuri, 13 octombrie 2010

Suntem cea mai saraca tara din UE. Ura! Fratilor, macar suntem si noi primii la ceva. Noi - tu, eu, ei. Noi. Primii din coada. Tot e ceva, nu? Primii! Sa ne mai intrebam de ce? De ce suntem cei mai saraci din UE? Parca nu stim! Doar ne facem ca nu stim, nu? Sigur ca in tara asta, cand s-ar pune la modul serios o asemenea intrebare sau cel mult doua - de ce? si cine poarta raspunderea pentru situatia asta? - ai vedea o nesfarsita campie de maini intinse in toate directiile. Adica toti dau vina pe toti. Tu esti de vina, ba tu, ba tu, ba tu, ba tu. Dar pana la urma nimeni nu-si asuma vreo raspundere, nu-i asa? De vina sunt poate americanii, rusii, comunistii, fascistii, vizigotii, oricine altcineva. Am tot merge in jos pe scara istoriei, pana la maimuta care nu se transformase inca in om si traia in copaci, sa gasim acolo, in nu stiu ce pestera a preistoriei, raspunsul la aceste intrebari care se leaga de Romania de azi. Si cum nici in strafundurile timpului n-am gasi un raspuns plauzibil, ce mai putem face? Decat sa dam mai departe, spre generatiile viitoare, aceasta responsabilitate. Sa fie vinovati copiii care inca nu s-au nascut. Oricine altcineva e de vina. Pentru cum arata Romania de azi. De azi, atentie, de azi! Oricine altcineva, dar nu noi. Nu eu, nu tu, nu noi...

vineri, 1 octombrie 2010

Pietele volante


La piata. Da, la piata. Unde merge lumea sa faca cumparaturi. Care piata? Zici. Chiar asa, care piata? Mai are Bucurestiul piete? Pare ca nu. De 20 de ani incoace s-a dus o politica al naibii de “eficienta” pentru desfiintarea spatiilor, platourilor, zonelor in care se aflau piete. Erau acolo mii si mii de tarabe. Atat. Asta era piata. Unde ziceai ca te duci? La piata. Te gandeai ca te vei pierde in marea aceea de tarabe, de verdeata, printre tarani, care-si strigau marfa – hai la mere, hai la cartofi, hai la zarzavaturi, hai, hai, hai! Asta era pe vremuri. Ca nu mai e acum.


Ce sa mai fie acum? Te duci la piata si deschizi usa din termopan, mai intai. Pentru ca in spatiile altadata pline cu tarabe s-au construit cladiri. Ziduri, fiare, geamuri. In interiorul cladirilor e asa-zisa piata. Piata privata. Majoritatea pietelor bucurestene s-au privatizat. Si acolo se vinde orice. Si alimentare si nealimentare. Chinezarii, turcisme, de toate. Si la tarabe, putine, cate mai sunt, ce vezi? Marfa, tot de import. Normal. Cartofi, zarzavaturi, fructe. De import. Iti si rad in nas vanzatorii, cand ii intrebi de marfa romaneasca. Vanzatori? Nu, termenul ideal e samsari sau speculanti sau intermediari. Ultima varianta e mai academica. Sau mafioti, cum le spun taranii autentici.



Unde-i gasesti pe taranii autentici, de ani buni incoace, unde-si vand ei marfa? Pe marginea soselelor. Se plang ca nu mai au loc in Bucuresti, in piete. Cate piete mai sunt. Nu mai au loc de mafioti. Au fost tarani batuti sau amenintati cu bataia, de-a lungul timpului. Daca veneau in Capitala si doreau sa-si vanda ei marfa. Nu, nu asa mergea treaba postdecembrista. Se schimbase “legea”. Aia nescrisa, a pseudopietelor pe care le are Bucurestiul, cel de dupa 1990. Acum nu taranul trebuie sa-si vanda marfa. El trebuie s-o dea la “mafiot”, s-o vanda el, la suprapret, evident. Cam asta-i situatia. Cunoscuta de ani de zile. De toata lumea. Si de oamenii simpli, si de autoritati. De toti.



Ce s-a facut, in schimb? S-a inventat o struto-camila. Au zis autoritatile Bucurestiului. Cica sa-i aduca pe taranii autentici in Capitala, sa-si vanda marfa. Unde? Struto-camila se numeste piata volanta. Adica faci niste tarabe, din lemn, din metal, din ceva, si le trantesti pe unde apuci, pe marginea bulevardelor. Si ii aduci acolo pe tarani. Cu marfa lor. Pe marginea bulevardelor. Unde nu e vad comercial. Dar nu conteaza. S-a bifat o “realizare” importanta a “desteptilor” de primari ai Bucurestiului. Cica au reusit ei sa revigoreze taranii autentici. Bucurestenii gasesc marfa romaneasca. Unde? Pe marginea bulevardelor? Sau in fata la Academia Militara. Frumos! Strici fasonul unei cladiri de onoare a statului roman – Academia Militara! – cu tarabe. Cum ar fi sa pui la Londra tarabe in fata palatului reginei?! Dar la noi se poate.



Dar ma intreb asa. Ca prostul, intrebare retorica. Daca tot vor primarii nostri sa-i aduca pe taranii autentici in Bucuresti, de ce nu-i duc acolo unde ar trebui sa stea acei tarani – in pietele adevarate ale Capitalei? Nu se poate, nu-i asa? Normal. Cum sa dai mafia la o parte din piete? Cum sa demolezi toate magaoaiele din beton si sticla care au ocupat vechile zone numite piete? Cum sa deranjezi niste interese? Interese care merg pana sus. Sus de tot! Si atunci e mai simplu cu struto-camila, nu? Ca noi, oamenii simpli, ce suntem? Cum suntem vazuti de conducatorii nostril? Ca niste fazani…