duminică, 21 noiembrie 2010

Ce mai e de spus intr-o tara ca Romania, unde artistii sunt adusi in pragul disperarii, iar cei cu nervii slabi ajung sa-si puna capat zilelor? Ce mai e de spus intr-o tara in care bandele mafiote fac legea, si-au impartit teritoriile pe care le stapanesc in fiecare oras, in fiecare sat. Ce mai e de spus intr-o tara in care coruptia a ajuns litera de lege, si nu mai poti prinde un post, nu mai poti avea o cariera, daca nu lasi de-o parte profesionalismul si accepti compromisul? Ce mai e de spus intr-o tara in care ajung sefi tot felul de trepadusi, doar pentru ca au dus tava la partid, au pupat in fund pe cine trebuie si cand trebuie, iar apoi pupincuristii se aleg cu cate un ciolan? Si mai au si pretentia sa fie considerati profesionisti! Ce mai e de spus intr-o tara in care calitatea invatamantului e la pamant, iar profesorii nu fac nimic la clasa, obligandu-si elevii sa vina la meditatii particulare? Sau vezi profesori care le spun copiilor la clasa - cine intelege lectia, bine, cine nu, treaba lui. Ce mai e de spus intr-o tara in care politicienii si mafiotii fac parte din aceeasi gasca, pentru ca de partide politice - sa fim seriosi! - nu poate fi vorba la noi. Romania e doar teritoriul bandelor mafiote, in care intri ca sa te faci bogat peste noapte sau daca esti cinstit stai de-o parte si rabzi de foame. Sau te sinucizi...

Ferice de cei care au plecat din tara asta!

luni, 1 noiembrie 2010

E ceva sa scrii din suflet. Sa simti ca traiesti acolo. In ceea ce tu simti. Si scrii. Si povestesti. Da, e aerul pe care il respiri. Oamenii pe care-i intalnesti. Iarba pe care o calci. Trecutul si prezentul. Si poate chiar si viitorul. Daca ar fi un viitor pe care sa-l putem reproduce pe hartie. Imi amintesc cu placere de locurile pe care le-am vazut si de oamenii pe care i-am cunoscut. Imi amintesc de ceea ce am simtit. O sa ma repet poate cat o fi sa exist. Ca nimic nu se poate face fara sa simti. Sa te simti. Sa scrii reportaj. Nu vreau sa intru in definitii scortoase. Reportajul se simte. La fata locului. E ca si cum ai trai printre acei oameni. Ai vedea ca ei si ai trai ca ei. Sa te duci si sa te asezi langa ei. Sa vezi ce fac, cum fac, de ce fac. Imi vin in minte acum toate locurile in care am fost. E o avalansa de simturi si de amintiri. Si regretul ca totul trece atat de repede. Mult prea repede. Si se termina. Oamenii aceia mai sunt inca acolo. Nu s-a schimbat poate nimic. Dupa ce-am plecat eu de la ei. Si-au reluat obiceiurile, si temerile, si nazuintele. Dar probabil ca nu de ei mi-e dor, ci de sentimentele mele, de cel care eram eu atunci. Cand am fost la ei, cand am simtit tot ce-am simtit, cand am scris. Mai greu, mai usor. Dar am scris. Am scris. Pentru ca asta stiu si-mi place sa fac. Atat. Cat voi mai putea...