joi, 10 martie 2011

Solutii logice, nu isterie!

Ceea ce ma uimeste este lipsa de pragmatism si de luciditate a iubitorilor de animale, in speta cei ai aparatorilor de caini vagabonzi. Cum deschide cineva discutia despre acest subiect, imediat apar istericale de genul - nu ucideti cainii! Stati, fratilor, usurel, ca nu vrea nimeni sa-i ucida. Faptul ca lumea s-a saturat de haitele de caini vagabonzi de pe strazi, e cat se poate de clar. Acesti caini nu mai trebuie sa ramana in spatiul public. Pentru ca au devenit un pericol - pentru copii, pentru oameni maturi. Cainii nu mai trebuie sa stea pe strada. Asta sustin pana si unele asociatii pentru apararea drepturilor animalelor. Asa ceva se intampla si in tarile civilizate. Acolo nu vezi picior de animal pe strada, decat daca acel animal e insotit de stapanul sau.

Ei bine, intrebarea de capatai este legata de ceea ce se va intampla de-acum incolo. Marea problema e ca orice discutie este, din acest moment, aruncata in derizoriu. Si in istericalele mai sus mentionate - nu ucideti! Totusi, problema trebuie privita cu luciditate. Accentuez expresia luciditate. Ceea ce ma uimeste cel mai mult la aparatorii animalelor, cel putin a unora dintre ei, mai isterizati, e faptul ca nu-si asuma nicio responsabilitate. Ei merg doar pe premiza - nu va atingeti de cainii vagabonzi, nu ucideti. Si atat. Dar mai mult de atat ce fac acesti iubitori? Concret!

Pe vremea cand veneau hingherii pe strazi si adunau cainii vagabonzi, sareau cate 5-10-20 de cucoane, acompaniate de domni baritonali, care, dovedindu-si "buna-crestere", aruncau cu pietre in hingheri, ba ii mai luau si la bataie. Era, iata, modul de etalare a iubirii fata de caini, din partea cucoanelor si domnilor in cauza.

Trag de aici concluzia ca daca pe fiecare strada sunt vreo cinci sau zece iubitori si aparatori ai cainilor, inseamna ca usor s-ar putea constitui un comitet national al iubitorilor de caini. Ar fi probabil cateva sute de mii numai in Bucuresti. Si daca acum tot se pune problema unei noi legi, care sa permita eutanasierea animalelor fara stapan, iata ca ar veni imediat si solutia. Adica iubitorii de caini vagabonzi din toata tara sa se uneasca, in cuget si-n simtiri, si mai ales sa stranga bani. Da, fara mitinguri si vorbe goale. Sa treaca la fapte! Sa se constituie un fond national de salvare a cainilor vagabonzi. Apoi, comitetul director al iubitorilor de la nivel national sa se adreseze autoritatilor, Guvernului, in acest fel - iata ca noi, iubitorii, oferim alternativa la eutanasiere. Adica, noi, iubitorii, suntem dispusi sa asiguram fondurile necesare pentru consturirea, pe langa fiecare oras, a unor adaposturi, in care sa fie dusi cainii vagabonzi, si tinuti acolo pana la moartea lor naturala. Cu mancare, cu apa, cu medicamente. Pe banii iubitorilor. Sa fie ingrijiti acei caini.

E simplu, nu? Si firesc. Cred ca nimeni, nicio autoritate, nu s-ar impotrivi unei asemenea initiative. Pentru ca e mult mai normal asa, decat sa urlam - nu ucideti cainii! Sau sa ne furam caciula. Asta cu caciula inseamna sa scoti cainii din orase, pe furis, si sa-i transporti in localitati rurale, in paduri sau chiar in munti, sperand ca astfel le vei salva viata. Cei care au facut asa ceva nu si-au dovedit nicidecum iubirea fata de animale, ci doar isteria! Eu personal am vazut caini vagabonzi in Muntii Bucegi, la peste 1.500 de metri altitudine, pe Valea Malaiesti. Tocmai acolo fusesera abandonati. Ma intreb ce minte bolnava a putut sa faca asa ceva?!

Concluzia e clara - aparatorii animalelor trebuie sa aiba, de acum incolo, o atitudine corecta, serioasa, pragmatica, mai intai fata de ei insisi, apoi fata de comunitatea in care traiesc. Sa lase de-o parte isteria si sa apeleze la solutii eficiente si logice pentru salvarea cainilor vagabonzi. Iubitorii de animale sustin ca in niciun caz cainii nu trebuie eutanasiati. Dar eu, si la fel ca mine multi alti romani, sustinem ca trebuie sa inceteze odata pentru totdeauna un fenomen pentru care nu poate exista nicio explicatie logica - faptul ca numai in Bucuresti, anual, peste 10.000 de oameni sunt muscati de cainii vagabonzi. Asa ceva nu mai poate continua. S-a ajuns pana acolo, incat au inceput sa moara oameni, atacati de cainii vagabonzi.

Am auzit, zilele trecute, o stire conform careia ministerul de Externe al unei tari occidentale, pare-mi-se Belgia, daca nu ma insel, recomanda cetatenilor acestui stat ca, in cazul in care vin in Romania, sa aiba grija la hoti si la cainii vagabonzi. Nu mai spun ca un patron de hotel din Bucuresti, unde vin cu precadere oameni de afaceri, imi spunea de curand ca strainii au invatat deja lectia  - de cate ori ies in oras, isi umplu buzunarele cu pietre, pentru a se apara de cainii vagabonzi.

Sigur, unii iubitori de animale spun acum ca eutanasierea cainilor vagabonzi ar strica imaginea Romaniei. Cred ca zecile de mii de caini vagabonzi din marile orase, mai ales din Bucuresti, au rupt deja in bucati, pana acum, aceasta imagine.

PS : Tare ma tem insa ca, daca ar fi vorba de constituirea unui fond national pentru salvarea cainilor vagabonzi, putini ar fi iubitorii care sa cotizeze. Iubirea le va muri subit, inainte sa bage mana in propriul buzunar! Apropo de responsabilitate. In schimb, isteria nu costa nimic...

2 comentarii:

gabi dora spunea...

Salut Dan,
în parte ai dreptate, lumea nu pare să se implice suficient, tu te referi aici doar la iubitorii de animale, pentru că ei ridica vocea, și îi acuzi de neimplicare, doar istericale.
Problema e un pic mai complexă de atât, câinii comunitari, după cum e și numele lor reprezintă un eșec comunitar, i-am lăsat de izbeliște, acum ne terorizează.
Eu am adoptat 5 câini comunitari, nu am avut așa ceva în cap inițial, pentru ca stăteam într-un apartament, dar am ajuns acolo in 6 luni :)
Am găsit pe stradă 3 căței tremurând în decembrie 2009, înghețați și plini de paraziți, m-am descurcat numai eu știu cum...6 luni mai tîrziu o cățea din zona unde aveam lucram a născut 3 pui, unul orb pe care l-am dus la eutanasiat pentru binele lui, ceilalți doi i-am adoptat. De dragul lor am trecut prin niște schimbări, m-am mutat într-o casă fără apă curentă și fără toaletă, dar încet le construim...
Nu toată lumea își poate schimba întreaga viață pentru un câine,eu am făcut-o din dragoste, și o voi face din nou, poate și din cauză că am avut o altfel de educație și am vrut să mă aflu mereu în preajma lor.
Poate de asta nu am fost mușcată niciodată, dar sunt șocată de câtă prostie pot da dovadă oamenii...îmi plimb unori cate un cîine sau doi pe stradă în lesă, evident sunt educați, și calmi, dar au crescut foarte mari, reacția celor pe lângă care trec e să se agite fără sens, am zis ca-s nebuni...
Dar mi-am dat seama curând că de fapt frica de câini e un lucru care îl înveți de copil...mi-a fost dat de multe ori să aud părinți zicându-le copiilor lor, că îi dau la câine să îi muște dacă nu sunt cuminți...moment în care îmi ies din minți și nu mă pot abține uneori să nu le zic câteva...după mutrele lor îmi dau seama ca îmi pierd vremea...
Dan nu toți urlăm, apoi ne băgăm capul în nisip, unii facem asociații, ne străduim, și ce iese nu e mereu mulțumitor...dar nu stăm cu mâinile în sân.

Dan Gheorghe spunea...

nu cred in teoria raspunderii colective, in cazul cainilor vagabonzi. raspunderea apartine exclusiv iubitorilor de animale, in special a ONG-urilor de profil, care de 20 de ani au mimat ca rezolva problema asta, prin sterilizarea cainilor fara stapan, promitand marea cu sarea. dar in realitate scopul a fost unul singur - cainii sa ramana in strada, sterilizarea facandu-se numai pe hartie. daca s-a ajuns azi la situatia asta de criza, nu e vina comunitatii, ci a celor care au promis marea cu sarea si n-au facut nimic.