duminică, 30 aprilie 2017

Litere ipocrite




Vorba veche “sa-mi spui cu cine te insotesti, ca sa-ti zic cine esti” e mai actuala ca oricand in contextul dat al unei jurnaliste cu lacrimile-i transmise la televiziunea nationala. Doamna regreta astfel decizia de a se angaja la un mogul pe care-l criticase mai inainte in articolele sale. Nu inteleg insa care e rostul acestui exercitiu de imagine. Sa fie doar de marketing? Ar fi prea putin. Desi nimic nu mai este exclus, pentru ca a face valuri pe orice tema inseamna sa vii sau sa revii in centrul atentiei. Numai cine nu da din coate nu se face observat, asta e cat se poate de clar.

Sa fie vorba si de altceva? De pilda, sa-ti palmuiesti propria-ti slabiciune. Ca doar orice fel de critic, cat de vehement ar fi el, pune la un moment dat mai presus de orice painea, in special pe cea foarte dulce, de care are nevoie in fiecare zi. Ce si-o mai fi ras mogulul de o asemenea intamplare, sa vada cum cel ce il lovise pana mai ieri, azi ii mananca din palma. Numai si din acest motiv si tot ar avea domnita in cauza ce sa-si reproseze. E ca atunci cand, in post fiind, te imbie cineva cu fripturi, carnati si slana afumata. Dar tu, nu si nu, doar spanac si usturoi, ca esti mare credincios si nu vrei sa te abati de la drumul tau. Dar, pe de alta parte, cand nu te vede nimeni, bagi o mana pe sub masa si tragi bucata de biftec cea mai savuroasa, lingandu-ti la final degetele si stergandu-te cu grija pe gura, ca nu cumva sa bage cineva de seama ca ai ramas, Doamne iarta-ma, cu principiile dezgolite.

Totusi, in povestea asta nu as merge atat de departe incat s-o critic vehement pe jurnalista de investigatii. Pana la urma despre ce vorbim, in esenta? Despre o relatie de munca, asa cum am inteles din relatarea cu pricina, intre un angajat si un patron. Ca nu ne alegem patronii si ca uneori viata ne arunca pana si in bratele unora pe care-i altoiseram candva gazetareste, asta-i situatia. Cum spunea cineva, presa romaneasca e plina de moguli si mogulasi mai mult sau mai putin nesuferiti. Daca este incarcata de seriozitate, spovedania te poate ajuta sa renasti.

Altul e baiul. Ma gandesc asa, anume ca o parte dintre colegii de breasla ai distinsului personaj despre care discut acum nu privesc deloc cu ochi buni acest demers, al autocurateniei morale. Ma refer la aceia care au incheiat tot felul de parteneriate peste care nu ar putea sa treaca niciodata cu constiinta impacata. Regret ca folosesc o expresie care vine in disonanta cu lumea actuala a tipariturilor. Auzi, constiinta! Tintesc astfel catre acei condeieri care, de-a lungul timpului, au scris nu dupa cum le-a dictat onestul gand, ci in conformitate cu anumite hai sa le spunem “acorduri”. Nu cred sa existe, cel putin in Codul Muncii, un tipizat care sa prevada intelegerea partilor, in conditiile in care prestarea de servicii are ca obiect simplul sau complicatul, dupa caz, pupat in fund.

Ei, deontologii in cauza, facatorii si prefacatorii de constiinte, vor avea vreodata curajul de-a se privi in oglinda si a recunoaste ca altceva i-a manat in lupta lor “gazetareasca”, si in niciun caz interesul public? Ei, "baietii destepti" - da, si pe acest teritoriu exista asa ceva - care nu traiesc, asemeni amaratilor din presa, pe trei parale, si alea incasate la sfantul asteapta. Ei, care s-au imprietenit cu cine trebuie, cand trebuie, unde trebuie. Ca asa iti iese de-un ciubuc. Si, hai s-o spunem p-aia dreapta, cadoul e cu atat mai dolofan cu cat si editorialul sau comentariul sunt mai ample, mai savante si, nu in ultimul rand, mai credibile. De talent ce sa vorbim?!  

Ar fi interesant daca, in viitor, s-ar scrie o istorie a pupincurismului din tarisoara noastra. De observat ca, pe de-o parte, regimurile politice s-au tot schimbat. Unele democratice, altele totalitare. Fiecare generatie a dat nume noi atat pe firmamentul stapanilor de ciolan, cat si pe cel al fauritorilor de ode. Pe de alta parte, relatiile “de munca” intre cele doua “tabere” au ramas intdeauna aceleasi.

Desigur, si de acum incolo redactiile vor fi bantuite, ipocrit, de savantele discutii pe tema presei romanesti, sub sloganul “in cautarea credibilitatii pierdute, dar pe care o vrem inapoi, mandra si fertila”. As indrazni sa imi exprim, in final, convingerea ca doamna jurnalista care si-a evidentiat public regretul pentru omenestile ei pacate nu va fi niciodata invitata la acele mese rotunde…



Dan Gheorghe, 10 aprilie 2017


Aproape un secol de la Marea Unire. Asa, si?!...




Momentele care au schimbat din temelii istoria Romaniei au fost realizate de oameni pe care ii putem considera mari. Nu la stat, ci la sfat. Adica mari in curaj, in viziune, patriotism si dorinta de a lasa ceva trainic in urma lor.

Ne intrebam, retoric, evident, de ce dupa 1990 tara noastra nu a mai cunoscut etape ale dezvoltarii sale pe toate planurile. De la economie pana la readucerea acasa a teritoriilor care ne-au fost smulse in 1940. Raspunsul e simplu. Din cauza ca in fruntea acestui neam oropsit nu s-au aflat in toti acesti ani oameni la fel de mari ca si inaintasii despre care vorbeam la inceput. Actualitatea ne-a bagat pe gat, in mod fatal, fomisti gata sa-si vanda si pe ma-sa, si pe ta-su pentru un pumn de galbeni. Dar nu hotii sunt cei mai aprigi dusmani ai acestui pamant, cat in special cei care urasc din toti rarunchii semintia din care se trag. Pentru ca altfel nu pot sa-mi explic cum au luat decizii despre care stiau foarte clar ca vor duce la nenorocirea a milioane de romani. Un singur lucru i-as intreba pe sefii si sefuletii de toate gradele, daca tin macar la mamele care le-au dat viata.  

Altfel, nu ne ramane, azi, 27 martie, decat sa ne prindem in hore si sa lacrimam amar-patriotic. Nu neaparat dupa lectiile invatate in manuale despre Unirea de la 1918. Acum, lacrimile sunt varsate de cei din tara care se gandesc la rudele lor plecate in toate partile lumii, sa munceasca. Tot asa cum si cei de afara plang mangaind pozele copiilor sau parintilor ramasi in tara. Sunt milioane de ochi tristi in Romania lui 2017. Sa fim totusi realisti. Cum oare sa ne imaginam ca politicienii nostri, din toate partidele, culorile ori discursurile, ar avea putinta sa realizeze unirea Basarabiei cu Romania, cand ei nu sunt in stare sa reuneasca milioanele de familii despartite din pricina saraciei. Credeti ca parintii care freaca podelele occidentalilor nu ar vrea sa se intoarca la copiii lor? Dar nu pot. Pentru ca isi dau seama ca daca ar reveni in tara, in orasele sau satele de unde au plecat cu zece sau cu 20 de ani in urma, ar da cu capul de acelasi tip de putere, rosie, albastra, portocalie, verde sau de alte nuante, moderne, mai "rezistente", care la lumina zilei imprastie sloganuri pompoase, iar pe dupa colt isi impart ciolanul.

Daca ar fi existat televiziune in 1918, sigur am fi vrut azi sa cumparam un DVD cu inregistrarea momentelor solemne ale Marii Uniri. Sa admiram oamenii de stat care au avut dorinta si puterea de a infaptui un act de mare insemnatate. Numai asa am fi simtit cu adevarat mandria ca facem parte dintr-un popor care, in cumpenele sale cele mai aprige, stie sa se ridice, avand in frunte niste patrioti. Ma gandeam la treaba asta cu DVD-ul, facand o paralela cu fotbalul. Ati vazut ca pe piata sunt o multime de inregistrari cu meciuri ale formatiilor noastre de club sau cu Nationala, jucate cu 25-30 de ani in urma. Pai, la ora actuala, daca vrei sa te bucuri de fotbalul romanesc, pui un DVD istoric. Dar in niciun caz nu e bine sa urmaresti actualitatea, pentru ca daca faci asa ceva fie intri in depresie, fie dai cu televizorul pe fereastra.

Nu stiu, in schimb, daca as avea curajul sa ma uit la un cu totul alt film, dintr-o dimensiune cinematografica fantastica. Ceva care sa arate anii ce vor veni ai Romaniei, peste un deceniu, peste un secol. Dupa cum arata prezentul, aproape ca mi-e frica de viitor.





Dan Gheorghe, 27 martie 2017


Amenzi pentru femeile care vor sa fie mame




Intr-o Romanie in care femeile sunt amendate pentru ca indraznesc sa dea nastere la copii, se gasesc niste barbati cu sumane de haiduci sa faca miting impotriva avortului, tocmai in sfanta zi a Bunei-Vestiri.

Pentru partenerele noastre de viata, in schimb, vestile nu sunt deloc bune, din momentul in care au fost anuntate de doctor ca au ramas insarcinate. De acum incolo, trebuie sa scoata din buzunar tone de bani.

La spital, se duce doamna sa faca ecografie, sa i se ia analize. Pardon, primeste raspunsul evaziv, dar la noi nu merg aparatele, ca sunt prea noi sau prea inutilizate si s-au umplut de praful uitarii. Dar puteti veni la mine, la cabinetul particular, si va fac acolo toate investigatiile necesare, vorbeste doct halatul alb, intinzandu-i cartea sa de vizita.

Bati la usa privatei, cum ai fost indemnata. Aici totul functioneaza. Mai ales facturierul. Costa una suta lei, doua sute lei, sapte sute lei, multe sute de lei. Barbate, il anunta nevasta, mai trebuie sa-ti iei al treilea serviciu, ca sa putem umfla conturile specialistului care-mi urmareste cresterea burtii timp de noua luni.

Ti-a venit sorocul. Nu inainte de a primi, tot de la sistemul medical, sfatul cel bun, cum ca e mai bine pentru tine si pentru copil sa faci cezariana, nu sa nasti normal. Ca normalitatea doare si poate lasa urme. Constati mai tarziu ca ai fost trasa pe sfoara. Nu stiai care sunt scorurile la spaga pe care trebuie sa o dai. Diurna e mai mare pentru cezariana, fata de mizilicul nasterii normale. Uite cum se face lobby in maternitati, fratie! Taticule, ai venit la spital cu buzunarele pline? Ca altfel te ia deoparte nenea medicul anastetezist si te intreaba daca esti pregatit, cu subinteles la buzunarul lui fomist.

A trecut si acest prim episod. Urmeaza altele. Vom da, in cele ce urmeaza, cateva scurte exemple. Copilul creste. Trebuie sa-l dai la gradinita, sa socializeze, sa invete. Nu sunt locuri suficiente pentru toti prichindeii in aceste forme de invatamant prescolar. Exista doua variante. Mamica se duce la gradinita de stat si da de inteles cui trebuie ca e dispusa la cadouri. Pentru ca al ei copil sa fie admis. Daca nici asa nu se poate, din cauza ca au fost epuizate pana si locurile mituite, atunci ramane alternativa stabilimentului privat. In acest loc, scolarizarea face cat zece spagi, pe luna. Dar macar nu se numeste spaga, i se zice mai elegant, taxa.

Tanara familie. Cu copil. Ca orice om, vrei o casa. Un cuib al tau. Nu ai bani, n-ai primit nicio mostenire de la vreo bunica milionara. Singura solutie e sa te duci la banca si sa faci imprumut. Tatal, mama si copilul. Aliniati in fata dosarelor. Functionarul iti comunica pe o voce robotica vestea buna, te califici. La o anumit tip de credit, intr-o anumita valuta. Care inseamna, pe scurt, ca iei azi azi 5 lei imprumut si, pana iesi la pensie, vei da inapoi de zece ori mai mult. Sau nu neaparat de zece ori, ca poate, pe parcurs, banca se supara si schimba regulile. C-asa-i in finante! Si o sa dai de 100 de ori mai mult ramburs. Ai vrut familie, ai vrut copii, ai vrut casa, plateste!

Vrei sa-ti dai copilasul la scoala, ca a facut sapte ani, nu-i asa? Dar ai impresia ca mai esti pe vremea reformelor lui Spiru Haret, soro? Ai impresia ca statul mai garanteaza azi tuturor copiilor dreptul de a invata? Femeie, pe ce lume traiesti?! Scoate bani din buzunar, ca ai de intretinut cladirea cu destinatie de invatamant, pe care primaria n-o ingrijeste, ca nu are fonduri. Parintii sunt cu fondurile, ale clasei, ale scolii. Mai pune la socoteala ca trebuie sa te pui bine si cu anumiti profesori, care iti vorbesc despre tava care trebuie impinsa. Ca si ei, la randul lor, sa fie atenti cu elevii care au babaci ascultatori.

Aoleo, cucoana, ce-ai facut? Ai vrut sa fii mamica si tu locuiesti in satul Dealu-n Cucuieti din comuna Sapte Pacate? Dar nu stii ca onor dregatorii moderni ai tarii, cei scoliti in universitati occidentale, in care au invatat cum se impacheteaza prosopul, au decis ca invatamantul sa fie societate comerciala? Adica daca intr-un sat sunt prea putini copii, atunci scoala de acolo se desfiinteaza. Ca nu e rentabila. Se cheltuiesc prea multi bani pe intretinerea ei pentru un scop mult prea mic. Adica educarea unor pui de taran, si mucosi pe deasupra. Bugetul nostru are griji mult mai importante, care tin de borduri, de parcuri, de statui, de si de si de mai multe de-uri. Asa ca, stimati parinti de la sate, ia trimiteti-va voi odraslele la cea mai apropiata scoala de casa voastra, adica aia de peste doi munti, o vale si trei dealuri, asa, sa tot fie in jur de 15 kilometri. Numai dus. Plus tot atat la intoarcere. A, e prea mult pentru copii? Nu pot sa mearga in fiecare zi atat de mult? Atunci, mars la coada vacii! Aceasta este, dragi telespectatori, esenta reformei invatamantului postdecembrist romanesc.

Mai copilule, ai avut tu ambitia sa inveti? Sa ajungi pana la facultate? Sa iei diploma? Mare prost mai esti, iarta-ma ca ti-o spun asa, pe fata, cat sa-ti stea in gat coltucul infulecat pe sufletul gol, il mangaie statul roman pe crestet, in timp de tanarul, gata sa dea piept cu viata, tocmai si-a luat, din pensia parintilor, bilet de Spania. Veceurile occidentale il astepata. Drum bun!

Se aude un oftat in urma copilului plecat in bejenie. Mama il petrece cu lacrimi. Nu se mai gandeste la cat a patimit de-a lungul anilor. Sunt necazurile ei. Doar ale ei. Pe care si le tine ferecate in suflet. Copilul sa fie bine. Atat conteaza. Nu asa am invatat cu totii? Ca in tara asta parintii lupta. Pentru copiii lor. Lupta. Trebuie sa lupte. Sa patimeasca. De parca nu se poate altfel. Trebuie sa platesti pentru ca ai vrut sa fii parinte!




Dan Gheorghe, 25 martie 2017